Îi echipăm pentru viață sau îi protejăm de viață?

Nu știu voi, dar mie mi-e tare greu s-o dau în bară. În orice context al vieții mele. Pur și simplu nu m-a învățat nimeni niciodată cum să fac asta cât mai bine. Învăț din mers. Voi știți cum să eșuați cu succes? Dacă da, mă îndoiesc că ați primit educația asta acasă.

Când vine vorba de copilul meu, mi-am propus încă de la început să nu reacționez din automatism, din ceea ce am preluat de la părinții mei și nici din frică, frica aceea paralizantă care vine uneori la pachet cu responsabilitatea de a fi părinte. Nu pentru că ar fi greșit tot ce am învățat și preluat, ci pentru că vreau să mă asigur că ceea ce îi dau mai departe copilului mă reprezintă. Evident că nu-mi iese tot timpul. E o muncă de-o viață întreagă, nu de un an-doi. Este o întrebare pe care mi-o pun des și care mă ajută foarte mult, în momente cheie: ”ce fac eu acum îl echipează pentru viață sau îl protejează de viață?”

”Da, ar fi mult mai rapid să îl încalț eu și să ieșim odată pe ușă. Dar o să îl încalț eu la nesfârșit?”
”Mi-e teamă să-l las să urce atât de sus în turnul de joacă dar nu mai bine îl învăț cum să o facă corect ca să fie pregătit când va fi fără mine și o va face oricum?”
”N-aș vrea să-i vorbesc despre moarte la o vârstă atât de mică dar nu e mai bine să audă versiunea mea și să fie pregătit pentru orice moment în care moartea poate apărea în jurul nostru/ al lui?”
”Aș vrea să aibă o copilărie cât mai lungă și mai inocentă. Dar nu mai bine află de la mine despre sex, despre menstruație și despre tot felul de alte subiecte pe care se pare că societatea încă le consideră tabu? Va afla de ele. Mereu mai curând decât își imaginează orice părinte. Nu mai bine îl ghidez eu cât mai ok?”
”Mi se rupe sufletul când îl văd că eșuează. Mai bine intervin să îl ajut și să-i previn eșecul. Că pot. Sunt chiar aici și știu ce-i de făcut. Dar o să fiu mereu acolo? O să pot preveni orice eșec din viața lui? Nu mai bine îl las să o dea în bară și îl învăț mai apoi cum să-și gestioneze emoțiile și apoi situația în sine?”

Copiii voștri, oricât ar fi ei de mici sau de mari, știu ce au de făcut dacă brusc singurul părinte cu care sunt în casă leșină?
Copiii voștri știu ce au de făcut dacă din senin primesc o palmă de la un adult precum o îngrijitoare de la grădiniță?
Copiii voștri știu cum să (se) gestioneze dacă se rătăcesc din senin și din nefericire, departe de orice adult cunoscut?

Lista poate continua, esența este numai una. Viața-i teribil de frumoasă dar poate fi și teribil de grea. Hai să ne învățăm copiii tot ce școala nu-i va învăța. Cum să vorbească unei fete de care îi place. Cum se fac cu adevărat copiii. Cum răspunzi unui bully. Cum identifici tristețea în ceilalți. Cum vezi că mulți oameni furioși sunt de fapt foarte triști și ce faci cu asta. Cum spui te iubesc. Cum faci un foc. Cum și când să ajuți fără să încurci. Cum te repari după o respingere. Cum te repari după un eșec. Ce e ok să faci și ce nu atunci când ești furios. Hai să-i învățăm tot ce ne-am dori să fi învățat și noi cât mai devreme. Tot ce ne-ar fi ajutat. Hai să-i echipăm mai mult decât îi protejăm.

Să ne fie de bine.

”And more, much more than this, I did it my way.” Did I?

Nu știu dacă am făcut totul cum am vrut și cum mi-am dorit EU în viața asta a mea pentru că încă descopăr cine sunt EU în deciziile pe care le iau. Nu ne-a învățat nimeni când eram mici să ne întrebăm de ce alegem o cale și nu alta. Anii au trecut și devine tot mai greu să îți dai seama în câte dintre deciziile tale a fost vocea părinților, câte au fost luate de gura lumii, câte au venit din credințe religioase care ne-au fost transmise de familie, câte au fost influențate de prietenii noștri și așa mai departe. Lista poate continua mult și bine.

Poate că treaba stă așa cum spun budiștii și avem mai multe șanse printr-o viață următoare și apoi încă una și încă una până când ne atingem potențialul. Poate că suntem suflete care se tot întorc pe pământ până reușesc să priceapă cum stă treaba cu iubirea simplă, bună, necondiționată. Sau poate că tot ce avem este ACUM, viața asta, corpul ăsta, șansa asta. Oricum ar sta lucrurile, oricâte vieți am avea sau nu am avea, doar acum sunt Ana cu acești prieteni, Ana cu acești părinți, Ana cu acest copil, Ana cu aceste vise, Ana cu acești oameni de care m-am îndrăgostit. Și voi la fel.

Singura treabă sigură e viața asta. Ba nu, singura treabă sigură e doar ACUM. Acest moment. Ar fi tare păcat să continuăm să luăm decizii care nu ne reprezintă și nu ne fac cu adevărat fericiți și împliniți. Ar fi cu adevărat păcat să nu ascultăm vocea aia sâcâitoare care uneori abia șoptește iar alte ori strigă cu putere că ceva nu-i bine, că ceva lipsește, că ceva e acolo și nu trebuie ignorat. Că ceva trebuie ascultat. Instinctul. Feelingul. Intuiția.

Singura treabă sigură e acum și ar fi tare păcat să nu descoperim cine suntem și ce vrem. Da, principiile sunt bune. Avem cu toții nevoie de ghidaj, de valori, de morală după care să ne ghidăm viața, dar nu, nu e ok să rămâi într-o căsnicie de frica gurii lumii sau pentru că Biserica te-a învățat că te căsătorești pe viață. Așa cum nu este ok să nu îți accepți și iubești la fel de mult copilul indiferent ce alege să facă în viața asta. Indiferent dacă alege ceva cu care gura lumii nu este de acord. Sau ceva cu care tu nu ești de acord. Iubirea necondiționată merge dincolo de deciziile celuilalt și dincolo de preferințe personale.

Am avut noroc. Părinții mei m-au lăsat să fac multe după capul meu, ba chiar m-au sprijinit. Mi-am trăit viața cum ar spune Frank, my way. Sau așa am crezut. Multe decizii au fost condiționate de ceea ce am învățat de-a lungul timpului că ar fi bine sau rău. Multe decizii au fost influențate de alții. Au fost decizii în care am fost cu adevărat eu, au fost decizii în care am știut clar unde sunt eu dar nu am avut curaj și au fost decizii în care doar am crezut că sunt eu cu adevărat.

Azi știu mai bine ca oricând unde sunt EU și îmi asum mai bine deciziile luate. Iar ăsta este marele câștig. Mâine voi ști ceva mai bine. E un drum greu, care merită fiecare bucățică. Pare lung, dar de fapt e un drum foarte scurt. Clipim și avem 65 de ani, față în față cu toate deciziile luate până atunci. Vocea aia mică și enervantă, golul din stomac, gândul sâcâitor că ar trebui să facem ceva dar tot ce am învățat că TREBUIE sau că NU TREBUIE, ne oprește. Vocea aia mică, gândul ăla sâcâitor, nodul din stomac, toate trebuie ascultate mai tare ca orice învățătură a societății. De cele mai multe ori, acolo ești TU.

Să ne fie de bine.

 

 

Bunăvoința – slăbiciune sau calitate?

Am citit azi despre World Kindness Movement. Am aflat că, apărut în Japonia în anul 1960, Small Kindness Movement se dorea o zi pentru combaterea violenței în Universitatea din Tokio. Astăzi, sărbătorim World Kindness Movement (Ziua Internațională a Bunăvoinței) pe data de 13 noiembrie. În prezent, mișcarea are milioane de membri în peste zece țări.

Pentru mine personal, bunătatea și bunăvoința sunt valori extrem de importante. Mă ghidez după ele în tot ce fac și fac tot ce pot să trăiesc conform lor. Nu de puține ori am fost ”luată de fraieră pentru asta”, cum ar zice românul. N-am niciun regret pentru că pe termen lung am învățat să trăiesc cu asta. În contextul lumii în care trăim, nu pot să nu mă întreb dacă bunăvoința este văzută predominant ca o calitate sau ca o slăbiciune. Eu știu sigur cum o văd. Dar majoritatea? Continue reading “Bunăvoința – slăbiciune sau calitate?”

Arta văzutului de treaba noastră

”Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”.

Așa zicea John Stuart Mill, părintele filozofiei utilitariste și așa cred și eu cu toată convingerea. Mai pe românește, cred foarte tare în arta de a ne vedea fiecare de treaba noastră. Visez adesea cu ochii deschiși la o lume în care fiecare își vede de treaba lui cu grija de a nu încălca prin asta libertatea sau binele altuia.

A-ți vedea de treaba ta presupune să te ocupi de propria ta fericire, de propriile tale datorii, responsabilități. greutăți și de propriile tale dorințe. Presupune să te ocupi de tine și de familia ta, de oamenii tăi dragi, de relațiile pe care vrei să le cultivi. A-ți vedea de treaba ta presupune să faci o treabă bună acolo unde ești, pentru oricât timp ești, fie că vorbim de serviciu, de un ajutor dat cuiva sau de practicarea unui hobby.

Arta asta uitată și prea des ignorată mai presupune ceva important: Continue reading “Arta văzutului de treaba noastră”

Treaba cu fericirea

Dacă îi întrebi pe budiști, fericirea înseamnă evitarea suferinței. Dacă îl întrebi pe câinele nostru, fericirea înseamnă un os cu ceva carne pe el, ros lângă oamenii tăi, în sânul haitei tale. Dacă mă întrebi pe mine, fericirea e glasul copilului meu. Orice zice, oricând, oricât.

În toate momentele de fericire, normalul îmi părea prea puțin iar excesul îl resimțeam tot timpul prea târziu. Ăsta mi-a fost ritmul, de când mă știu. Până la nașterea lui Filip. De atunci trăiesc într-un exces continuu. De oboseală, de râsete, de griji, de strâns jucării și haine, de pupat și de iubit.

Channing Pollock zicea cândva că fericirea este o stație între prea puțin și prea mult. Așa o fi. Eu nu știu să iubesc cu măsură oricum și nici să fiu fericită cu măsură. Din cauza asta am tahicardie des. Medicul vrea să-mi reducă din bătăile inimii, pe mine mă interesează doar să bată cu sens. Continue reading “Treaba cu fericirea”

În același timp în jurul lumii

De când mă știu, îmi place să-mi iau câte 5 minute odată la câteva zile, în care să mă gândesc câte minunății se întâmplă FIX în acel moment în întreaga lume.

E ora 9:00 dimineața într-o duminică ploioasă de mai, aici în Cluj-Napoca, în timp ce eu scriu acest articol. FIX în acest moment undeva în lumea asta mare se naște un viitor președinte care va face lucruri mărețe. FIX în acest moment în altă zonă a lumii doi oameni se duc la culcare certați și alți doi oameni cu siguranță se duc la culcare îmbrățișați. FIX în acest moment cineva, altcineva scrie ceva tare frumos și altcineva moare. FIX în acest moment cineva își ține pentru prima dată bebelușul în brațe și altcineva își tine pentru ultima dată copilul în brațe. FIX acum cineva stă fericit pe WC și altcineva mănâncă cu poftă un mic-dejun, un prânz sau o cină absolut delicioasă. FIX acum cineva moare de foame.

Tot ce ne putem imagina și cu siguranță mii de lucruri pe care nu ni le putem imagina, toate se întâmplă deja FIX acum undeva pe acest Pământ.

Când am văzut cartea În același timp în jurul lumii, a fost ca și cum cineva mi-a luat gândurile și le-a pus într-o minunată carte pentru copii. Toate scurtele mele meditații de adult, felul meu de a mă conecta la lumea în care trăiesc, de a-mi exersa empatia și răbdarea, au fost transformate în imagini fantastic de frumoase și traduse în meditații numai bune pentru copii.  Continue reading “În același timp în jurul lumii”

The Alpacas

Când vine vorba de pasiuni, ele te consumă fie că alegi să le urmezi, fie că nu. Asta am văzut mereu în jurul meu. Fie îți urmezi visul și te lași consumat de el, fie alegi să amâni inevitabilul și te lași consumat de ne-trăirea visului. Pasiunea are ea felul ei de a ieși la suprafață oricum, mai devreme sau mai târziu.

Andrei este unul dintre oamenii care și-a dat seama la timp care este menirea și talentul său pe acest pământ și acum se lasă ghidat de visul lui. Pe Andrei l-am cunoscut în timpul liceului, în Reșița, orașul în care am crescut amândoi. Aproape că nu am nicio amintire legată de el care să nu implice și o chitară. A avut mereu o voce minunată iar chitara părea să fie doar prelungirea naturală a mâinilor lui. Andrei locuiește acum în Londra, unde a înființat o trupă care se numește The Alpacas. Am povestit cu el despre muzică, aceasta fiind pentru el calea spre sens și spre oameni. Continue reading “The Alpacas”

O să scriu o carte pentru tine, mami. Și cartea de la care a pornit totul.

Ne-am pus de ceva vreme în pat. Am terminat de citit Cadoul gărgăriței Suzette și am terminat și de discutat pe seama ei. Dar pruncul nu reușește nicicum să-și găsească liniștea. Are gânduri. Ca în fiecare seară, de altfel.

– Vreau să-ți fac și eu un cadou de Paște, mami. Așa ca Iepurașul.
– Oh, puiule, ce frumos gândești. Dar să știi că nu am nevoie de nimic. Uite, poți să îmi oferi mulți, mulți pupici. Știi că nu mă satur de ei niciodată.
– Nu. Zice el îmbufnat.

Se întoarce cu spatele la mine și se strânge tot, tot, să se facă cât mai mic. Știe bine că îl înconjor tot și-l acopăr cu brațele mele dacă se pune în poziția asta.

– N-ai înțeles… continuă el după o vreme. Continue reading “O să scriu o carte pentru tine, mami. Și cartea de la care a pornit totul.”

Fericire

Întâi mi-a plăcut. Apoi m-a frustrat. Iar spre final m-a încântat.
Trebuie să ai răbdare pentru personajele din cartea asta. Ele se dezvăluie încet, treptat. Ajungi să le înțelegi cu adevărat după o vreme bună petrecută în compania lor. Iar înțelegerea aceasta se produce așa cum îmi place mie cel mai mult: din lucruri mici. Din replici aparent banale, din reacții față de alte personaje, care sunt trecătoare, sau din gânduri spontane.

”Există un moment când vedem o nouă iubire (…), când posibilitatea iubirii a fost rostită pentru prima oară, dar încă există și posibilitatea de retragere. (…) În orele în care sunt despărțiți, între potențialii iubiți se deschide un spațiu. Este suficient un cuvânt fals sau un pas greșit și totul se poate anula. Sub posibilitatea bucuriei se află frica de rușine.”

“La cine te duci prima dată? Ăsta este primul indiciu al dragostei. Când se întâmplă ceva, fie bun, fie rău, când ridici telefonul sau îți faci loc prin mulțime, la cine vrei cel mai mult să ajungi?”

Continue reading “Fericire”

3 povești cu tâlc pe care mi le amintesc mereu

De când mă știu, mi-au plăcut poveștile. Mi-au plăcut nopțile pline de povești de groază în jurul focului, adolescentă fiind. Mi-au plăcut mereu poveștile cu tâlc pe care le-am folosit de atâtea ori ca trainer pentru a ilustra diferite idei. Și, bineînțeles, îmi plac poveștile pe care i le citesc fiului meu în fiecare zi.

Știu multe povești pe de rost și nu mai știu despre niciuna de unde a venit. Le simt pe toate ca și cum le-aș fi auzit cândva, demult, la gura sobei. De altfel, așa le-am învățat pe toate. Din om în om. Din creier în creier și din suflet în suflet.

Las mai jos trei povestioare cu tâlc, care mie una îmi revin adesea în minte, în diferite situații și pe care le-am găsit mereu a fi minunate. Continue reading “3 povești cu tâlc pe care mi le amintesc mereu”