Category: De zi cu zi

Îmi amintesc cu o luciditate fantastică revelația pe care am avut-o când mi-am văzut ultima dată străbunica, acum ceva ani.

Pe străbunica mea o chema Ana. Ea e motivul principal pentru care numele meu este Ana. Stăteam liniștită pe patul ei, al Anei, în odaia ei răcoroasă, într-un sat din Banat în care am puține și vagi amintiri de pe vremea în care satul respectiv era locul meu preferat de colectat pisici de pe uliță, pentru a fi duse acasă la părinți și ”salvate”. Nu știu exact de la ce le salvam dar îmi părea mereu că sunt un fel de erou al bietelor pisici care zburdau libere prin iarbă.

În timp ce ea, Ana, străbunica mea, îmi povestea de toate, cu o energie și o claritate incredibile pentru o femeie de peste 90 de ani, am început să mă întreb de ce nu mi-am dat seama niciodată până atunci că o cheamă Ana. Mama Ana, Străbunica, Buni de la Văliug, oricum altcumva dar niciodată nu i-am zis Ana. Pentru că niciodată nu am văzut-o ca pe o Ana. Niciodată nu am văzut-o ca pe o femeie. De ce? Când și cum s-a întâmplat asta? Continue reading “Femeile din viața noastră”

Într-o lume care se mișcă mai repede decât cel mai bun schior pe pârtie, unde oamenii vin și pleacă într-un ritm amețitor, unde telefoanele rezistă 2-3 ani, ceea ce e mult mai mult decât unele relații de amor, este o adevărată minune să te uiți în jurul tău și să realizezi că încă ai în viața ta, într-o formă sau alta, un om pe care îl poți numi prieten din copilărie. Un om care te știe de când erai țânc, care te-a văzut trecând prin pubertate, devenind adolescent și alunecând încet, încet spre maturitate. Un om care ți-a văzut și coșurile de pe fața de adolescent dar și cicatricile din sufletul de adult.  Un om care ți-a rămas prieten dincolo de drame și de certuri, dincolo de greșeli și de cuvinte aruncate cu furie. Un om care practic te-a iertat de mai multe ori decât știi tu și care ți-a păstrat un sertar în mintea lui pentru totdeauna.  Continue reading “Una dintre cele 7 minuni ale lumii: prietenia din copilărie”

Pe când eram în liceu, exista în Reșița, orașul în care am crescut, o bombă de club al cărui nume nu mi-l amintesc nicicum dar căruia cu toții îi spuneam Groapa. Parcă. Nu mai sunt de mult timp sigură pe memoria mea. Cert este că în fiecare seară de joi, după întâlnirea săptămânală a Cenaclului literar Semenicul, acolo ajungeam, în Groapă. Era un club aflat într-un subsol în care nu știu ce se întâmpla în restul săptămânii sau în weekenduri, dar joia se cânta și se dansa muzică rock. Băuturile erau ieftine, oamenii erau faini. Restul nu mai conta.

Într-o astfel de seară de joi, undeva spre miezul nopții, mi-am așezat sufletul, ostenit de atâta dat din cap și din mâini, pe una dintre boxe, chiar lângă ringul de dans. După nici 2 minute, s-a aruncat val vârtej lângă mine o domnișorică (ceea ce eram și eu pe atunci de altfel) pe care nu o mai văzusem niciodată. Era mare lucru, că ne cam știam cu toții în vremea respectivă. Continue reading “Small talk? Nu, mulțumesc.”

Îndrăgostirea-i faină. Pentru oricine a trăit-o vreodată, e cu siguranță una dintre cele mai faine experiențe. Chiar dacă e împărtășită, chiar dacă nu. Ambele sunt intense. Fluturii din stomac, gesturile grandioase, gesturile mici de tot dar cu mesaj mare, nopțile nedormite, sângele pus mereu în mișcare, pasiunea, visarea, zâmbetul necontrolat, așteptarea mesajelor sau a telefoanelor, declarațiile (mai directe sau mai discrete), dorința puternică de cunoaștere a celuilalt mai mult și mai mult și mai mult. Îndrăgostirea e minunată.

Și totuși.
Și totuși, iată că n-aș fi crezut să zic asta vreodată, dar iubirea de după îndrăgostire bate lejer îndrăgostirea.  Continue reading “Iubirea de după îndrăgostire”

Am prins azi o coadă la farmacie de zici că se dădeau televizoare la promoție. În mod normal nu aș fi stat la asemenea coadă, aș fi încercat, ca tot omul, altă farmacie, alt oraș, altă țară. Dar m-a prins discuția doamnelor din fața mea. Alt lucru pe care în mod normal nu-l fac, căci realmente nu prea îmi pasă ce vorbesc oamenii pe la cozi. Dar doamnele astea aveau un fel aparte, un vino-ncoace pur transilvănean și un volum greu de ignorat.

”Tu, așa mi-s de supărată, că nici nu pot să-ți explic.”
”Iooooi, da’ ce s-o-ntâmplat, dragă?”
”Am cumpărat acu’ două săptămâni un scăunel din ăla șmecher de pe olx. Din ăla de dizainăr, cu blăniță albă și cu piciorușe gri, așe ni, fooooaaarte elegant. Am dat mulți bani pe el da’ m-am gândit că fac și io o afacere, să am un scaun elegant în dormitor, acolo, lângă dressing, știi tu.”
”No. Și n-o fost bun? O venit stricat? Să nu îmi spui că ai trimes banii și nu o mai venit scaunul.” Continue reading “Ce țepe își mai trag românii unii altora”

Venirea lui Do în viața noastră a fost și este în continuare extrem de frumoasă și extrem de provocatoare. Chiar dacă ne-am documentat mult înainte de a ne asuma un cățel, chiar dacă am stat o vreme pe gânduri, tot nu am fost complet pregătiți. Sunt tentată să spun că e ca și cu copiii. Nu este. Nu pot fi comparate cele două. Copiii rămân de departe cea mai frumoasă și mai grea provocare. Dar cățelul, este și el la urma urmei un suflet în familie. Da, devine mult mai repede independent, nu are nevoie de tine tot timpul, ca un bebeluș, dar este și el copil și are și el nevoi.

Așadar și prin urmare, dacă decideți să integrați în familia voastră un pui de cățel, iată câteva lucruri utile pe care este important să le știți și să vi le asumați, indiferent de rasă sau de proveniența cățelului (adăpost, cumpărat, primit, etc): Continue reading “Tot ce n-am știut despre a adopta un cățel până ce am adoptat un cățel”

Am norocul să trăiesc alături de un bărbat care acceptă cu multă demnitate și chiar cu umor faptul că începe să chelească din ce în ce mai accelerat. Nu pot spune încă același lucru despre mine dar sunt pe drumul cel bun înspre acceptarea cheliei. A lui, bineînțeles.

Tot procesul ăsta, ca multe altele, este unul de învățare și de cunoaștere pentru noi. Contrar aparențelor, nu îmi este greu să accept chelia din motive estetice, chiar deloc. Greutatea vine din faptul că îmi place la nebunie părul lui creț și îmi place (sau, mă rog, îmi plăcea) să îmi tot vâr mâna prin el.

Ce înseamnă bărbat care își acceptă chelia cu demnitate? Continue reading “Cum își acceptă un bărbat chelia cu demnitate și cum să faci să i-o accepți și tu.”