Arta văzutului de treaba noastră

”Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”.

Așa zicea John Stuart Mill, părintele filozofiei utilitariste și așa cred și eu cu toată convingerea. Mai pe românește, cred foarte tare în arta de a ne vedea fiecare de treaba noastră. Visez adesea cu ochii deschiși la o lume în care fiecare își vede de treaba lui cu grija de a nu încălca prin asta libertatea sau binele altuia.

A-ți vedea de treaba ta presupune să te ocupi de propria ta fericire, de propriile tale datorii, responsabilități. greutăți și de propriile tale dorințe. Presupune să te ocupi de tine și de familia ta, de oamenii tăi dragi, de relațiile pe care vrei să le cultivi. A-ți vedea de treaba ta presupune să faci o treabă bună acolo unde ești, pentru oricât timp ești, fie că vorbim de serviciu, de un ajutor dat cuiva sau de practicarea unui hobby.

Arta asta uitată și prea des ignorată mai presupune ceva important: Continue reading “Arta văzutului de treaba noastră”

Câștigăm împreună sau murim singuri, separat?

Astăzi în Sri Lanka peste 200 de oameni au murit și peste 400 au fost grav răniți pentru că încă un grup de oameni (nu se știe deocamdată cine) a decis că singura cale e violența. 200, 400. Sună sec, sună a numere și nimic mai mult. Sună clar a ceva ce nu ni se poate întâmpla nouă niciodată. Greșit. Sri Lanka nu se aștepta la așa ceva, așa cum cu siguranță nu se așteaptă nici România, țara în care nu suntem niciodată pregătiți să ningă în decembrie.

Sună a treabă cu care noi nu avem de-a face și mai mult, pentru care nu putem face nimic. Doar că putem. Continue reading “Câștigăm împreună sau murim singuri, separat?”

Familiile sunt fericite când cuplul este fericit

Nu există familie fericită acolo unde cuplul nu este fericit. Sunt sigură de afirmația asta și bag mâna în foc că m-ar sprijini în acest sens orice psiholog sau psihiatru competent din lumea asta mare. Tocmai pentru acest motiv, atunci când apar copiii, focusul pe relația de cuplu ar trebui să fie mai mare ca oricând, nicidecum mai mic. Mai mare decât pe educația copilului, mai mare decât pe carierele individuale ale fiecăruia, mai mare decât soarele și luna la un loc. Din TINE și din MINE a pornit familia, doar TU și EU o putem duce mai departe. Dincolo de asta, restul sunt povești. Continue reading “Familiile sunt fericite când cuplul este fericit”

3 povești cu tâlc pe care mi le amintesc mereu

De când mă știu, mi-au plăcut poveștile. Mi-au plăcut nopțile pline de povești de groază în jurul focului, adolescentă fiind. Mi-au plăcut mereu poveștile cu tâlc pe care le-am folosit de atâtea ori ca trainer pentru a ilustra diferite idei. Și, bineînțeles, îmi plac poveștile pe care i le citesc fiului meu în fiecare zi.

Știu multe povești pe de rost și nu mai știu despre niciuna de unde a venit. Le simt pe toate ca și cum le-aș fi auzit cândva, demult, la gura sobei. De altfel, așa le-am învățat pe toate. Din om în om. Din creier în creier și din suflet în suflet.

Las mai jos trei povestioare cu tâlc, care mie una îmi revin adesea în minte, în diferite situații și pe care le-am găsit mereu a fi minunate. Continue reading “3 povești cu tâlc pe care mi le amintesc mereu”

”Iar ești rău?” ”De ce ai făcut un lucru așa de urât?”

Nu știu voi, dar eu știu mulți adulți care iau personal remarci făcute la adresa comportamentelor pe care le au. Spui cuiva ”nașpa din partea ta să faci asta” și șansele sunt mari să audă ”ești nașpa”. ”Ce prostie!” are șanse mari să fie tradusă ”ești prost”. ”A fost foarte rău / urât ce ai făcut” =  ”ești un om rău / urât.” Ați prins ideea.

Și atunci întrebarea mea sună în felul următor: dacă noi, adulții, care vorba ceea, am avut timp berechet (în teorie) să ne dezvoltăm emoțional, cognitiv, fizic și în toate felurile în care am vrut, încă mai luăm personal remarci la adresa unor comportamente ale noastre ba poate chiar ne rănesc foarte tare, oare cum se simt lucrurile astea pentru un copil? Continue reading “”Iar ești rău?” ”De ce ai făcut un lucru așa de urât?””

5 lucruri care ne fac sa trăim mai ușor unii cu alții. Partea întâi.

Zi de zi interacționez cu oameni necunoscuți. Și bănuiesc că nu sunt singura. Toți cumpărăm o pâine, fie ea albă, neagră sau fără gluten. Toți ajungem pe la farmacie din când în când, vrem nu vrem. Practic, trăim într-o comunitate, că-i mai mică sau mai mare. Unora ne plac mult aceste interacțiuni zilnice cu diferiți oameni, altora mai puțin și altora ne sunt pur și simplu indiferente. În orice categorie ne-am situa, sunt câteva lucruri pe care noi cu toții le putem face pentru a avea un trai mai bun și mai frumos atunci când căile ni se intersectează. Lucruri care nu costă nimic și care totuși au valoare mare.

1.  Spațiu personal când stăm la coadă. 

Românii stau mult la coadă. Asta nu mai e o noutate pentru nimeni. Continue reading “5 lucruri care ne fac sa trăim mai ușor unii cu alții. Partea întâi.”

Femeile din viața noastră

Îmi amintesc cu o luciditate fantastică revelația pe care am avut-o când mi-am văzut ultima dată străbunica, acum ceva ani.

Pe străbunica mea o chema Ana. Ea e motivul principal pentru care numele meu este Ana. Stăteam liniștită pe patul ei, al Anei, în odaia ei răcoroasă, într-un sat din Banat în care am puține și vagi amintiri de pe vremea în care satul respectiv era locul meu preferat de colectat pisici de pe uliță, pentru a fi duse acasă la părinți și ”salvate”. Nu știu exact de la ce le salvam dar îmi părea mereu că sunt un fel de erou al bietelor pisici care zburdau libere prin iarbă.

În timp ce ea, Ana, străbunica mea, îmi povestea de toate, cu o energie și o claritate incredibile pentru o femeie de peste 90 de ani, am început să mă întreb de ce nu mi-am dat seama niciodată până atunci că o cheamă Ana. Mama Ana, Străbunica, Buni de la Văliug, oricum altcumva dar niciodată nu i-am zis Ana. Pentru că niciodată nu am văzut-o ca pe o Ana. Niciodată nu am văzut-o ca pe o femeie. De ce? Când și cum s-a întâmplat asta? Continue reading “Femeile din viața noastră”

Unde donăm haine în Cluj?

Haine avem cu toții de donat, fie că o facem fie că nu. De ani de zile mă tot străduiesc să fiu constantă în treaba asta. S-au împuținat sacii de-a lungul timpului pentru că s-a împuținat considerabil numărul de haine cumpărate. Fapt de care personal mă bucur tot mai tare.

Am lansat o întrebare ieri pe Facebook legat de acest subiect și am primit tot felul de sugestii și de idei, pe care le împărtășesc aici cu voi. Așadar și prin urmare, dacă sunteți din Cluj și aveți haine de donat, vă puteți orienta și spre următoarele direcții: Continue reading “Unde donăm haine în Cluj?”

Una dintre cele 7 minuni ale lumii: prietenia din copilărie

Într-o lume care se mișcă mai repede decât cel mai bun schior pe pârtie, unde oamenii vin și pleacă într-un ritm amețitor, unde telefoanele rezistă 2-3 ani, ceea ce e mult mai mult decât unele relații de amor, este o adevărată minune să te uiți în jurul tău și să realizezi că încă ai în viața ta, într-o formă sau alta, un om pe care îl poți numi prieten din copilărie. Un om care te știe de când erai țânc, care te-a văzut trecând prin pubertate, devenind adolescent și alunecând încet, încet spre maturitate. Un om care ți-a văzut și coșurile de pe fața de adolescent dar și cicatricile din sufletul de adult.  Un om care ți-a rămas prieten dincolo de drame și de certuri, dincolo de greșeli și de cuvinte aruncate cu furie. Un om care practic te-a iertat de mai multe ori decât știi tu și care ți-a păstrat un sertar în mintea lui pentru totdeauna.  Continue reading “Una dintre cele 7 minuni ale lumii: prietenia din copilărie”

Small talk? Nu, mulțumesc.

Pe când eram în liceu, exista în Reșița, orașul în care am crescut, o bombă de club al cărui nume nu mi-l amintesc nicicum dar căruia cu toții îi spuneam Groapa. Parcă. Nu mai sunt de mult timp sigură pe memoria mea. Cert este că în fiecare seară de joi, după întâlnirea săptămânală a Cenaclului literar Semenicul, acolo ajungeam, în Groapă. Era un club aflat într-un subsol în care nu știu ce se întâmpla în restul săptămânii sau în weekenduri, dar joia se cânta și se dansa muzică rock. Băuturile erau ieftine, oamenii erau faini. Restul nu mai conta.

Într-o astfel de seară de joi, undeva spre miezul nopții, mi-am așezat sufletul, ostenit de atâta dat din cap și din mâini, pe una dintre boxe, chiar lângă ringul de dans. După nici 2 minute, s-a aruncat val vârtej lângă mine o domnișorică (ceea ce eram și eu pe atunci de altfel) pe care nu o mai văzusem niciodată. Era mare lucru, că ne cam știam cu toții în vremea respectivă. Continue reading “Small talk? Nu, mulțumesc.”