Ora în care tot ”small talk-ul” de pe pământ a fost înlocuit de ”real talk”

Ce păcat că nu știm să vorbim despre lucrurile mari. Ne pricepem de minune la politețuri, la povești și la banalități.

”Bună. Nu te-am mai văzut de-atâta timp. Ce faci, cum ești?”
”Sunt bine, mulțumesc. Îmi pare rău. Cred că te-am iubit foarte mult într-o vreme, dar mi-au lipsit cuvintele și curajul. Tu? Totul bine?”

”Saluuut! Ce faci?”
”Sunt bine, mulțumesc. Nu reușesc să dorm noaptea din cauza anxietății. Mi-e teamă de moarte și mă străduiesc să mă bucur de viață. Tu?”

”Și ce mai faci tu? Cum mai e viața ta?”
”Sunt bine, mulțumesc. Sunt îndrăgostită de copilul meu până peste cap. Învăț în fiecare zi noi feluri de a iubi datorită lui. Tu?”

”De când nu ne-am văzut! Ia spune-mi, cum mai ești?”
”Sunt bine, mulțumesc. Mă lupt cu lipsa de încredere în mine, care-mi afectează atât viața personală cât și pe cea profesională. Aș vrea să mă pot vedea vreodată așa capabil cum mă vede soția mea. Tu? Cum ești?”

”Servus! Ce mai faci?”
”Sunt bine, mulțumesc. Mi-e greu să tolerez noile pastile pe care m-a trecut psihiatrul, dar măcar au trecut luni bune de când m-am gândit ultima dată la sinucidere. Tu?”

”Hei, ce mă bucur să te văd! Ce-mi mai povestești?”
”Sunt bine, mulțumesc. Simt că mă apropii de finalul unei căutări ce a pornit acum mulți ani. Înțeleg tot mai mult de ce sunt pe lumea asta și asta mă face nespus de fericit(ă). Tu?”

”Saluti, ce faci?”
”Bine, mulțumesc. Visez nopțile incredibil de mult și de prost, aș vrea să am mai multă grijă de corpul și de mintea mea dar nu reușesc. Cred că am nevoie de ajutor. Tu?”

Ce păcat că nu știm să vorbim despre lucrurile mari.
Hai, visați cu mine pentru o clipă cum ar arăta lumea dacă tot ”small talk-ul” de pe pământ ar fi înlocuit pentru o zi, o oră, un minut, de ”real talk”.

Să ne fie de bine.

 

Ciudată treabă prietenia

Eram în liceu. Eram la un chef. Eram supărată foc. Supărată cum numai un licean știe să fie. Începuse să mă doară capul de la atâta supărare. Am rugat-o pe prietena mea, Miha, să dea o fugă la o farmacie să îmi aducă ceva care să mă ajute. S-a întors cu o sticlă de vodcă. A trecut supărarea și a rămas doar greața a doua zi dimineață. Dar supărarea n-a șters-o vodca, a șters-o Miha și compania ei din noaptea respectivă.

Ciudată treabă prietenia. Nu știu dacă am înțeles-o vreodată cu adevărat. Nu știu nici dacă scopul ei este să fie înțeleasă. Dar știu acum că fiecare om pe care îl întâlnim în viața asta are ceva să ne învețe. Poate că prietenii au pur și simplu ceva mai multe lucruri să ne învețe. Despre iubire dar și despre durere. Despre grijă dar și despre pierdere. Despre reciprocitate dar și despre indiferență. Mai presus de toate, poate că ne învață despre noi înșine. Despre toate formele în care am învățat să traducem dragostea, datoria, responsabilitatea, distracția. Învățăm unii de la alții și reproducem mai departe ceea ce rezonează cu noi.

Nu știu ce ne îndeamnă să alegem un om sau altul să ne fie prieten. Psihologii ar spune că suntem condiționați în alegerile noastre de foarte multe experiențe din trecut. Spiritualitatea ne-ar spune că vorbim de vibrații similare sau despre niște conexiuni care erau menite să se întâmple. Religia poate că ar spune că aceștia sunt oamenii pe care ni i-a scos Dumnezeu în cale cu un motiv. Oricare ar fi povestea, mulți prieteni vin și pleacă. Fiecare lasă o bucată din ei cu tine iar tu lași o bucată din tine cu ei. Iar cei care rămân până la sfârșit, ei bine, să bem un vin bun în cinstea lor. Ciudată treabă prietenia. Cum vine ea peste noi să ne formeze, să ne inspire, să ne ajute și să ne crească.

Banksy spunea că murim de două ori. Prima dată când ne oprim din respirat și a doua oară când cineva ne spune numele pentru ultima dată. Iată. Poate că fix pentru asta există treaba asta ciudată numită prietenie. Să ne ajute să murim cât mai târziu.

Dragostea-i o treabă de zi cu zi.

Nu cred în relații la distanță.

Poate nu-s de-ajuns de modernă, poate am o perspectivă îngustă asupra iubirii sau asupra relațiilor. Poate. Pentru mine, dragostea e o treabă de zi cu zi. E în mesele gătite împreună și-n ciondănirile stupide pe lucruri mici. Ea crește și renaște în prezență. E în rodia pe care ți-o desface el cu răbdare pentru că știe că-ți place s-o mănânci dar urăști să o cureți. E în hainele pe care le re-sortezi tu înainte de spălare pentru că el le-a sortat prost și ai renunțat de ceva vreme să-i mai spui asta. Dragostea se hrănește din toate serile în care aveți chef unul de altul chiar dacă sunteți obosiți și copilului i-a luat o veșnicie să adoarmă.

E despre cunoașterea exacta a stării celuilalt după felul în care i se aud pașii prin casă. E despre a urla din capătul celălalt al casei ”lasă frigiderul în pace că-i aproape miezul nopții” și este cu siguranță despre a citi cărți unul lângă altul seara în pat, făcând pariuri despre cine va adormi primul.

Dragostea-i o treabă de zi cu zi și nu cred în absența care aprinde flacăra, decât atunci când absența e de scurtă durată. La urma urmei, cum zicea Hannibal Lecter în Tăcerea mieilor, începem să râvnim ceea ce vedem zi de zi.

Bunăvoința – slăbiciune sau calitate?

Am citit azi despre World Kindness Movement. Am aflat că, apărut în Japonia în anul 1960, Small Kindness Movement se dorea o zi pentru combaterea violenței în Universitatea din Tokio. Astăzi, sărbătorim World Kindness Movement (Ziua Internațională a Bunăvoinței) pe data de 13 noiembrie. În prezent, mișcarea are milioane de membri în peste zece țări.

Pentru mine personal, bunătatea și bunăvoința sunt valori extrem de importante. Mă ghidez după ele în tot ce fac și fac tot ce pot să trăiesc conform lor. Nu de puține ori am fost ”luată de fraieră pentru asta”, cum ar zice românul. N-am niciun regret pentru că pe termen lung am învățat să trăiesc cu asta. În contextul lumii în care trăim, nu pot să nu mă întreb dacă bunăvoința este văzută predominant ca o calitate sau ca o slăbiciune. Eu știu sigur cum o văd. Dar majoritatea? Continue reading “Bunăvoința – slăbiciune sau calitate?”

Mai mult, mai repede, mai bun, mai ieftin, mai nu știu cum

Mă tot uit la puiul ăsta de pisic care a ajuns cumva în casa și în sufletele noastre. Ne rugăm în fiecare zi să fie puternică și să crească mare și sănătoasă, așa cum merită orice pui, de orice fel, pe lumea asta. În căutările noastre de a afla ce o ajută și ce nu în perioada asta vulnerabilă, din discuțiile cu medicul veterinar și cu diverși oameni care au mai crescut pui atât de mici, un singur mare gând a ieșit la suprafață pentru mine: Continue reading “Mai mult, mai repede, mai bun, mai ieftin, mai nu știu cum”

Arta văzutului de treaba noastră

”Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”.

Așa zicea John Stuart Mill, părintele filozofiei utilitariste și așa cred și eu cu toată convingerea. Mai pe românește, cred foarte tare în arta de a ne vedea fiecare de treaba noastră. Visez adesea cu ochii deschiși la o lume în care fiecare își vede de treaba lui cu grija de a nu încălca prin asta libertatea sau binele altuia.

A-ți vedea de treaba ta presupune să te ocupi de propria ta fericire, de propriile tale datorii, responsabilități. greutăți și de propriile tale dorințe. Presupune să te ocupi de tine și de familia ta, de oamenii tăi dragi, de relațiile pe care vrei să le cultivi. A-ți vedea de treaba ta presupune să faci o treabă bună acolo unde ești, pentru oricât timp ești, fie că vorbim de serviciu, de un ajutor dat cuiva sau de practicarea unui hobby.

Arta asta uitată și prea des ignorată mai presupune ceva important: Continue reading “Arta văzutului de treaba noastră”

Câștigăm împreună sau murim singuri, separat?

Astăzi în Sri Lanka peste 200 de oameni au murit și peste 400 au fost grav răniți pentru că încă un grup de oameni (nu se știe deocamdată cine) a decis că singura cale e violența. 200, 400. Sună sec, sună a numere și nimic mai mult. Sună clar a ceva ce nu ni se poate întâmpla nouă niciodată. Greșit. Sri Lanka nu se aștepta la așa ceva, așa cum cu siguranță nu se așteaptă nici România, țara în care nu suntem niciodată pregătiți să ningă în decembrie.

Sună a treabă cu care noi nu avem de-a face și mai mult, pentru care nu putem face nimic. Doar că putem. Continue reading “Câștigăm împreună sau murim singuri, separat?”

Familiile sunt fericite când cuplul este fericit

Nu există familie fericită acolo unde cuplul nu este fericit. Sunt sigură de afirmația asta și bag mâna în foc că m-ar sprijini în acest sens orice psiholog sau psihiatru competent din lumea asta mare. Tocmai pentru acest motiv, atunci când apar copiii, focusul pe relația de cuplu ar trebui să fie mai mare ca oricând, nicidecum mai mic. Mai mare decât pe educația copilului, mai mare decât pe carierele individuale ale fiecăruia, mai mare decât soarele și luna la un loc. Din TINE și din MINE a pornit familia, doar TU și EU o putem duce mai departe. Dincolo de asta, restul sunt povești. Continue reading “Familiile sunt fericite când cuplul este fericit”

3 povești cu tâlc pe care mi le amintesc mereu

De când mă știu, mi-au plăcut poveștile. Mi-au plăcut nopțile pline de povești de groază în jurul focului, adolescentă fiind. Mi-au plăcut mereu poveștile cu tâlc pe care le-am folosit de atâtea ori ca trainer pentru a ilustra diferite idei. Și, bineînțeles, îmi plac poveștile pe care i le citesc fiului meu în fiecare zi.

Știu multe povești pe de rost și nu mai știu despre niciuna de unde a venit. Le simt pe toate ca și cum le-aș fi auzit cândva, demult, la gura sobei. De altfel, așa le-am învățat pe toate. Din om în om. Din creier în creier și din suflet în suflet.

Las mai jos trei povestioare cu tâlc, care mie una îmi revin adesea în minte, în diferite situații și pe care le-am găsit mereu a fi minunate. Continue reading “3 povești cu tâlc pe care mi le amintesc mereu”

”Iar ești rău?” ”De ce ai făcut un lucru așa de urât?”

Nu știu voi, dar eu știu mulți adulți care iau personal remarci făcute la adresa comportamentelor pe care le au. Spui cuiva ”nașpa din partea ta să faci asta” și șansele sunt mari să audă ”ești nașpa”. ”Ce prostie!” are șanse mari să fie tradusă ”ești prost”. ”A fost foarte rău / urât ce ai făcut” =  ”ești un om rău / urât.” Ați prins ideea.

Și atunci întrebarea mea sună în felul următor: dacă noi, adulții, care vorba ceea, am avut timp berechet (în teorie) să ne dezvoltăm emoțional, cognitiv, fizic și în toate felurile în care am vrut, încă mai luăm personal remarci la adresa unor comportamente ale noastre ba poate chiar ne rănesc foarte tare, oare cum se simt lucrurile astea pentru un copil? Continue reading “”Iar ești rău?” ”De ce ai făcut un lucru așa de urât?””