Dacă îi întrebi pe budiști, fericirea înseamnă evitarea suferinței. Dacă îl întrebi pe câinele nostru, fericirea înseamnă un os cu ceva carne pe el, ros lângă oamenii tăi, în sânul haitei tale. Dacă mă întrebi pe mine, fericirea e glasul copilului meu. Orice zice, oricând, oricât.
În toate momentele de fericire, normalul îmi părea prea puțin iar excesul îl resimțeam tot timpul prea târziu. Ăsta mi-a fost ritmul, de când mă știu. Până la nașterea lui Filip. De atunci trăiesc într-un exces continuu. De oboseală, de râsete, de griji, de strâns jucării și haine, de pupat și de iubit.
Channing Pollock zicea cândva că fericirea este o stație între prea puțin și prea mult. Așa o fi. Eu nu știu să iubesc cu măsură oricum și nici să fiu fericită cu măsură. Din cauza asta am tahicardie des. Medicul vrea să-mi reducă din bătăile inimii, pe mine mă interesează doar să bată cu sens. Continue reading “Treaba cu fericirea”