Prietenia, treaba asta tare grea

Printre lucrurile care au părut mereu să-mi scape printre degete a fost prietenia. Nu atât prietenii în sine ci conceptul. Am avut mereu prieteni dar cu siguranță nu am știut mereu să-i înțeleg. Nici ei pe mine. Mi-a luat mulți ani să pricep că de fapt am avut oameni extrem de diverși pe care i-am numit prieteni de-a lungul timpului. Nu au fost toți potriviți cu mine și eu cu ei. Unii au fost lecții foarte bune, alții au fost colegi de lucru care au părut ceva mai mult la vremea respectivă.

Am pierdut mai mulți prieteni de-a lungul timpului decât aș putea să număr pe degetele de la mâini și de la picioare. Pe toți i-am crezut la un moment dat stabiliți pentru totdeauna în viața mea. E greu să-ți faci prietenii de durată când ești diferit. Când ești introvertit și ai nevoi de care nici măcar nu ai habar. E greu să-ți faci prieteniile să dureze când încă nu știi ce și cum ești. Când încă nu te știi pe tine. Ce-ți face bine și ce nu. Ce poți oferi și ce nu.

Venim într-o prietenie ca în orice altă relație: cu așteptări. Și iată că de prea multe ori nu le putem îndeplini. Și poate mai nasol de atât, nu le putem comunica. Nu știm cum să spunem: asta pot eu să ofer / asta îmi doresc / asta pot să accept, asta nu.

Prietenia reală e o treabă foarte rară. E o treabă tare grea. Prietenia reală nu-i despre băut. Nu-i despre ieșiri în oraș și potrivire de gusturi. Prietenia reală nu-i nici despre timp petrecut împreună. Ba chiar nici despre cât de intime-s poveștile împărtășite. Prietenia reală e cea în care poți sta gol, cât se poate de gol și de plin de frici și de rușini și de defecte în fața celuilalt și să nu te simți deloc judecat. Atenție, SĂ NU TE SIMȚI. Nu e destul ca celălalt să nu te judece, e important ca tu să simți asta. E important să te simți acceptat, iubit și primit. Nu neapărat înțeles, dar acceptat. Și iubit, și primit. Cu bune și cu rele. De asta prietenia reală e atâta de grea. De asta e atât de rară. 

Aș vrea să mă pot întâlni cu Ana din generală și cu Ana din liceu. Aș vrea să-i prind capul ăla coafat creț permanent între mâini, să-i zâmbesc larg și să-i zic: ”Nu-i nimic în neregulă cu tine. Promit. O să ai și prieteni buni, cu adevărat buni, care te vor accepta așa cum ești, te vor ierta și te vor iubi exact așa cum ești. Fix așa. Promit. Dar întâi o să te lupți tu cu tine o vreme.”

Să ne fie de bine.