Ora în care tot ”small talk-ul” de pe pământ a fost înlocuit de ”real talk”

Ce păcat că nu știm să vorbim despre lucrurile mari. Ne pricepem de minune la politețuri, la povești și la banalități.

”Bună. Nu te-am mai văzut de-atâta timp. Ce faci, cum ești?”
”Sunt bine, mulțumesc. Îmi pare rău. Cred că te-am iubit foarte mult într-o vreme, dar mi-au lipsit cuvintele și curajul. Tu? Totul bine?”

”Saluuut! Ce faci?”
”Sunt bine, mulțumesc. Nu reușesc să dorm noaptea din cauza anxietății. Mi-e teamă de moarte și mă străduiesc să mă bucur de viață. Tu?”

”Și ce mai faci tu? Cum mai e viața ta?”
”Sunt bine, mulțumesc. Sunt îndrăgostită de copilul meu până peste cap. Învăț în fiecare zi noi feluri de a iubi datorită lui. Tu?”

”De când nu ne-am văzut! Ia spune-mi, cum mai ești?”
”Sunt bine, mulțumesc. Mă lupt cu lipsa de încredere în mine, care-mi afectează atât viața personală cât și pe cea profesională. Aș vrea să mă pot vedea vreodată așa capabil cum mă vede soția mea. Tu? Cum ești?”

”Servus! Ce mai faci?”
”Sunt bine, mulțumesc. Mi-e greu să tolerez noile pastile pe care m-a trecut psihiatrul, dar măcar au trecut luni bune de când m-am gândit ultima dată la sinucidere. Tu?”

”Hei, ce mă bucur să te văd! Ce-mi mai povestești?”
”Sunt bine, mulțumesc. Simt că mă apropii de finalul unei căutări ce a pornit acum mulți ani. Înțeleg tot mai mult de ce sunt pe lumea asta și asta mă face nespus de fericit(ă). Tu?”

”Saluti, ce faci?”
”Bine, mulțumesc. Visez nopțile incredibil de mult și de prost, aș vrea să am mai multă grijă de corpul și de mintea mea dar nu reușesc. Cred că am nevoie de ajutor. Tu?”

Ce păcat că nu știm să vorbim despre lucrurile mari.
Hai, visați cu mine pentru o clipă cum ar arăta lumea dacă tot ”small talk-ul” de pe pământ ar fi înlocuit pentru o zi, o oră, un minut, de ”real talk”.

Să ne fie de bine.

 

Îi echipăm pentru viață sau îi protejăm de viață?

Nu știu voi, dar mie mi-e tare greu s-o dau în bară. În orice context al vieții mele. Pur și simplu nu m-a învățat nimeni niciodată cum să fac asta cât mai bine. Învăț din mers. Voi știți cum să eșuați cu succes? Dacă da, mă îndoiesc că ați primit educația asta acasă.

Când vine vorba de copilul meu, mi-am propus încă de la început să nu reacționez din automatism, din ceea ce am preluat de la părinții mei și nici din frică, frica aceea paralizantă care vine uneori la pachet cu responsabilitatea de a fi părinte. Nu pentru că ar fi greșit tot ce am învățat și preluat, ci pentru că vreau să mă asigur că ceea ce îi dau mai departe copilului mă reprezintă. Evident că nu-mi iese tot timpul. E o muncă de-o viață întreagă, nu de un an-doi. Este o întrebare pe care mi-o pun des și care mă ajută foarte mult, în momente cheie: ”ce fac eu acum îl echipează pentru viață sau îl protejează de viață?”

”Da, ar fi mult mai rapid să îl încalț eu și să ieșim odată pe ușă. Dar o să îl încalț eu la nesfârșit?”
”Mi-e teamă să-l las să urce atât de sus în turnul de joacă dar nu mai bine îl învăț cum să o facă corect ca să fie pregătit când va fi fără mine și o va face oricum?”
”N-aș vrea să-i vorbesc despre moarte la o vârstă atât de mică dar nu e mai bine să audă versiunea mea și să fie pregătit pentru orice moment în care moartea poate apărea în jurul nostru/ al lui?”
”Aș vrea să aibă o copilărie cât mai lungă și mai inocentă. Dar nu mai bine află de la mine despre sex, despre menstruație și despre tot felul de alte subiecte pe care se pare că societatea încă le consideră tabu? Va afla de ele. Mereu mai curând decât își imaginează orice părinte. Nu mai bine îl ghidez eu cât mai ok?”
”Mi se rupe sufletul când îl văd că eșuează. Mai bine intervin să îl ajut și să-i previn eșecul. Că pot. Sunt chiar aici și știu ce-i de făcut. Dar o să fiu mereu acolo? O să pot preveni orice eșec din viața lui? Nu mai bine îl las să o dea în bară și îl învăț mai apoi cum să-și gestioneze emoțiile și apoi situația în sine?”

Copiii voștri, oricât ar fi ei de mici sau de mari, știu ce au de făcut dacă brusc singurul părinte cu care sunt în casă leșină?
Copiii voștri știu ce au de făcut dacă din senin primesc o palmă de la un adult precum o îngrijitoare de la grădiniță?
Copiii voștri știu cum să (se) gestioneze dacă se rătăcesc din senin și din nefericire, departe de orice adult cunoscut?

Lista poate continua, esența este numai una. Viața-i teribil de frumoasă dar poate fi și teribil de grea. Hai să ne învățăm copiii tot ce școala nu-i va învăța. Cum să vorbească unei fete de care îi place. Cum se fac cu adevărat copiii. Cum răspunzi unui bully. Cum identifici tristețea în ceilalți. Cum vezi că mulți oameni furioși sunt de fapt foarte triști și ce faci cu asta. Cum spui te iubesc. Cum faci un foc. Cum și când să ajuți fără să încurci. Cum te repari după o respingere. Cum te repari după un eșec. Ce e ok să faci și ce nu atunci când ești furios. Hai să-i învățăm tot ce ne-am dori să fi învățat și noi cât mai devreme. Tot ce ne-ar fi ajutat. Hai să-i echipăm mai mult decât îi protejăm.

Să ne fie de bine.