”And more, much more than this, I did it my way.” Did I?

Nu știu dacă am făcut totul cum am vrut și cum mi-am dorit EU în viața asta a mea pentru că încă descopăr cine sunt EU în deciziile pe care le iau. Nu ne-a învățat nimeni când eram mici să ne întrebăm de ce alegem o cale și nu alta. Anii au trecut și devine tot mai greu să îți dai seama în câte dintre deciziile tale a fost vocea părinților, câte au fost luate de gura lumii, câte au venit din credințe religioase care ne-au fost transmise de familie, câte au fost influențate de prietenii noștri și așa mai departe. Lista poate continua mult și bine.

Poate că treaba stă așa cum spun budiștii și avem mai multe șanse printr-o viață următoare și apoi încă una și încă una până când ne atingem potențialul. Poate că suntem suflete care se tot întorc pe pământ până reușesc să priceapă cum stă treaba cu iubirea simplă, bună, necondiționată. Sau poate că tot ce avem este ACUM, viața asta, corpul ăsta, șansa asta. Oricum ar sta lucrurile, oricâte vieți am avea sau nu am avea, doar acum sunt Ana cu acești prieteni, Ana cu acești părinți, Ana cu acest copil, Ana cu aceste vise, Ana cu acești oameni de care m-am îndrăgostit. Și voi la fel.

Singura treabă sigură e viața asta. Ba nu, singura treabă sigură e doar ACUM. Acest moment. Ar fi tare păcat să continuăm să luăm decizii care nu ne reprezintă și nu ne fac cu adevărat fericiți și împliniți. Ar fi cu adevărat păcat să nu ascultăm vocea aia sâcâitoare care uneori abia șoptește iar alte ori strigă cu putere că ceva nu-i bine, că ceva lipsește, că ceva e acolo și nu trebuie ignorat. Că ceva trebuie ascultat. Instinctul. Feelingul. Intuiția.

Singura treabă sigură e acum și ar fi tare păcat să nu descoperim cine suntem și ce vrem. Da, principiile sunt bune. Avem cu toții nevoie de ghidaj, de valori, de morală după care să ne ghidăm viața, dar nu, nu e ok să rămâi într-o căsnicie de frica gurii lumii sau pentru că Biserica te-a învățat că te căsătorești pe viață. Așa cum nu este ok să nu îți accepți și iubești la fel de mult copilul indiferent ce alege să facă în viața asta. Indiferent dacă alege ceva cu care gura lumii nu este de acord. Sau ceva cu care tu nu ești de acord. Iubirea necondiționată merge dincolo de deciziile celuilalt și dincolo de preferințe personale.

Am avut noroc. Părinții mei m-au lăsat să fac multe după capul meu, ba chiar m-au sprijinit. Mi-am trăit viața cum ar spune Frank, my way. Sau așa am crezut. Multe decizii au fost condiționate de ceea ce am învățat de-a lungul timpului că ar fi bine sau rău. Multe decizii au fost influențate de alții. Au fost decizii în care am fost cu adevărat eu, au fost decizii în care am știut clar unde sunt eu dar nu am avut curaj și au fost decizii în care doar am crezut că sunt eu cu adevărat.

Azi știu mai bine ca oricând unde sunt EU și îmi asum mai bine deciziile luate. Iar ăsta este marele câștig. Mâine voi ști ceva mai bine. E un drum greu, care merită fiecare bucățică. Pare lung, dar de fapt e un drum foarte scurt. Clipim și avem 65 de ani, față în față cu toate deciziile luate până atunci. Vocea aia mică și enervantă, golul din stomac, gândul sâcâitor că ar trebui să facem ceva dar tot ce am învățat că TREBUIE sau că NU TREBUIE, ne oprește. Vocea aia mică, gândul ăla sâcâitor, nodul din stomac, toate trebuie ascultate mai tare ca orice învățătură a societății. De cele mai multe ori, acolo ești TU.

Să ne fie de bine.

 

 

Ciudată treabă prietenia

Eram în liceu. Eram la un chef. Eram supărată foc. Supărată cum numai un licean știe să fie. Începuse să mă doară capul de la atâta supărare. Am rugat-o pe prietena mea, Miha, să dea o fugă la o farmacie să îmi aducă ceva care să mă ajute. S-a întors cu o sticlă de vodcă. A trecut supărarea și a rămas doar greața a doua zi dimineață. Dar supărarea n-a șters-o vodca, a șters-o Miha și compania ei din noaptea respectivă.

Ciudată treabă prietenia. Nu știu dacă am înțeles-o vreodată cu adevărat. Nu știu nici dacă scopul ei este să fie înțeleasă. Dar știu acum că fiecare om pe care îl întâlnim în viața asta are ceva să ne învețe. Poate că prietenii au pur și simplu ceva mai multe lucruri să ne învețe. Despre iubire dar și despre durere. Despre grijă dar și despre pierdere. Despre reciprocitate dar și despre indiferență. Mai presus de toate, poate că ne învață despre noi înșine. Despre toate formele în care am învățat să traducem dragostea, datoria, responsabilitatea, distracția. Învățăm unii de la alții și reproducem mai departe ceea ce rezonează cu noi.

Nu știu ce ne îndeamnă să alegem un om sau altul să ne fie prieten. Psihologii ar spune că suntem condiționați în alegerile noastre de foarte multe experiențe din trecut. Spiritualitatea ne-ar spune că vorbim de vibrații similare sau despre niște conexiuni care erau menite să se întâmple. Religia poate că ar spune că aceștia sunt oamenii pe care ni i-a scos Dumnezeu în cale cu un motiv. Oricare ar fi povestea, mulți prieteni vin și pleacă. Fiecare lasă o bucată din ei cu tine iar tu lași o bucată din tine cu ei. Iar cei care rămân până la sfârșit, ei bine, să bem un vin bun în cinstea lor. Ciudată treabă prietenia. Cum vine ea peste noi să ne formeze, să ne inspire, să ne ajute și să ne crească.

Banksy spunea că murim de două ori. Prima dată când ne oprim din respirat și a doua oară când cineva ne spune numele pentru ultima dată. Iată. Poate că fix pentru asta există treaba asta ciudată numită prietenie. Să ne ajute să murim cât mai târziu.