Ce rămâne după Dragnea

Mult extaz în ziua de ieri. Și pe bună dreptate. Omul ne-a făcut viața publică un calvar la urma urmei timp de doi ani de zile, unora direct, altora indirect. Cum ar spune băiatul meu de 3 ani ”cazul e simplu – dacă e hoț trebuie să meargă la închisoare, că doar acolo merg hoții”.

Lui n-o să-i fie greu la închisoare, sunt convinsă de asta. Un om cu abilitățile lui, cu banii lui, cu relațiile lui, își cumpără ușor favoruri și chiar oameni într-o închisoare. Poate n-o să fie chiar așa de fain ca în concediu, dar calvar nu va fi. Va ieși mai repede și va avea averea intactă. Poate scrie și vreo carte, deși nu pare genul.

După Dragnea însă, ne rămâne PSD-ul. La fel de putred ca întotdeauna, la fel de mizerabil, la fel de periculos. Un partid care, așa cum spun chiar membrii săi, se ridică din propria cenușă. Un partid care, sunt convinsă, are indivizi chiar mai periculoși ca Dragnea și pe care ar trebui să ținem ochii-n continuare fix ca până acum.

Rămân pagubele. Rămân datoriile. Rămân măsurile dezastruoase deja adoptate. Rămâne un guvern profund corupt și incompetent. Poate că spre asta merită îndreptată atenția acum cel mai mult.

Rămâne însă și USR-ul, fără de care, să nu uităm, nu am fi știut multe dintre mârșăveniile care s-au întâmplat în ultimii doi ani în Parlament.  Care au ținut piept așa cum au putut injuriilor și nedreptății. Care le-au făcut publice. Pentru noi toți. Oameni care au luptat NON-STOP. Și care acum fac parte dintr-o Alianță care promite să facă treabă tare bună.

Rămâne și un PNL care ar trebui monitorizat la fel de atent ca PSD-ul dar care din fericire mai are și ceva oameni competenți pe ici pe colo.

Dar mai presus de toate, după Dragnea și după acest weekend rămân cozile. Cozile de bine și cozile de rău.

De la cozile de bine ne rămâne pielea de găină și lacrimile de bucurie ale multora dintre noi așteptând să votăm, cu speranță și cu patos, cot la cot, bătrâni și tineri, părinți cu bebeluși și părinți cu copii ceva mai mari. Toți laolaltă, transpirând prin săli de sport comuniste, plini de speranță, sătui până peste cap de incompetența și de hoția de la guvernare. Am așteptat atât de mult acest vot! Pentru că așta este arma noastră cea mai de preț, încă. VOTUL. Cu asta îi putem noi lovi cel mai tare, mai just și mai sigur.

Și apoi rămân cozile de rău. Cozile care au umilit oameni buni și frumoși. Cozile care au fost o bătaie de joc. Cozile care au încălcat dreptul fundamental de a vota al românilor din străinătate. Cozi pe care sper să nu le uităm niciodată. Cozi de oameni la fel de buni și de plini de speranță, la fel de sătui ca și noi cei din țară. Cozi de oameni care puteau foarte bine să-și bage picioarele în tot ce înseamnă România și care totuși au îndurat oboseală și furie din care nici să îmi imaginez nu pot. Eu una nu o să uit niciodată cozile alea. O să îi povestesc copilului meu despre ele. O să îi povestesc la momentul potrivit, ca să poată identifica și el ușor în viața asta nedreptatea. Urâțenia. Lucrurile pentru care nu taci. Lucrurile pentru care te revolți.

Mai presus de toate, după Dragnea rămân cozile. Rămâne un lucru pe care cele două tipuri de cozi le au în comun: PĂSAREA. Da, știu, nu-i un cuvânt. Dar exprimă cel mai bine ce s-a întâmplat. Oamenilor le-a păsat. Oamenilor le pasă. Și asta-i o valoare de bază pe care vreau să i-o insuflu copilului meu: PĂSAREA. Când nu-ți mai pasă de nimic, ești mort. Sau în depresie și ai nevoie de ajutor. Dar când atâtor oameni frumoși le pasă, ei bine, atunci orice se poate întâmpla.

Asta-i tot ce trebuie să luăm cu noi și să menținem vie după Dragnea: PĂSAREA. Să ne pese. Cât timp ne pasă și ne implicăm, cât timp suntem destui, hoția nu poate câștiga.

Să ne fie de bine.

Leave a Reply