Fericire

Întâi mi-a plăcut. Apoi m-a frustrat. Iar spre final m-a încântat.
Trebuie să ai răbdare pentru personajele din cartea asta. Ele se dezvăluie încet, treptat. Ajungi să le înțelegi cu adevărat după o vreme bună petrecută în compania lor. Iar înțelegerea aceasta se produce așa cum îmi place mie cel mai mult: din lucruri mici. Din replici aparent banale, din reacții față de alte personaje, care sunt trecătoare, sau din gânduri spontane.

”Există un moment când vedem o nouă iubire (…), când posibilitatea iubirii a fost rostită pentru prima oară, dar încă există și posibilitatea de retragere. (…) În orele în care sunt despărțiți, între potențialii iubiți se deschide un spațiu. Este suficient un cuvânt fals sau un pas greșit și totul se poate anula. Sub posibilitatea bucuriei se află frica de rușine.”

“La cine te duci prima dată? Ăsta este primul indiciu al dragostei. Când se întâmplă ceva, fie bun, fie rău, când ridici telefonul sau îți faci loc prin mulțime, la cine vrei cel mai mult să ajungi?”

Ai prefera să ucizi sau să te lași ucis?
Oamenii sunt în general buni sau sunt astfel doar pentru că nu au un context autorizat pentru a face rău? Este războiul un astfel de context?
Există întâlniri întâmplătoare sau vorbim doar de unul dintre scenariile deja scrise pentru noi?

Și apoi finalul. Partea mea favorită. Traumele. Reziliența. Sunt cumva oamenii care au trecut prin greutăți mai frumoși? Sunt ei cumva poate chiar mai fericiți? Ce ne ajută să supraviețuim în condiții extrem de grele? Curiozitatea? Umorul? Stoicismul? Adaptabilitatea sau credința în ceva mai mare, mai presus de noi?

Să ne fie de bine.

Leave a Reply