Om de bine. Lucian Bălănescu

Mi-a fost mereu greu să relaționez cu oameni care sunt extrem de siguri de tot ceea ce cred, care nu au îndoieli și care nu își pun întrebări. Lipsa totală a îndoielilor mi-a părut mereu că ridică un zid între mine și interlocutorul meu. Ca și cum, orice părere așa avea, orice aș dori să trasmit, e mai bine să țin pentru mine, ele oricum neavând sens pentru omul care e atât de sigur și de ferm în ale lui. Da, îndoiala prespune zbatere așa cum bine spune mai jos și Lucian, dar e umană, e caldă și lasă porți deschise altor oameni și ție însuți pentru dezvoltare. Și, cine știe, poate fi realmente utilă, în multe dintre cazuri.

M-am bucurat tare că Lucian a răspuns pozitiv provocării mele legate de acest articol. E un om înzestrat cu credință puternică dar și cu multe îndoieli, pe care, așa cum spune chiar el, le ia foarte în serios. Nu știu voi ce experiență aveți, dar mie mereu mi-a părut greu să găsesc oameni care cred cu putere în Dumnezeu și sunt totuși capabili să discute respectuos, cald, echilibrat și chiar cu interes cu oricine despre acest subiect, inclusiv cu atei sau agnostici. Oameni care nu se opresc la ”crede și nu cerceta”, care merg mai departe și cercetează, citesc, caută să înțeleagă și să cuprindă. Pentru discursul său echilibrat, pentru felul în care își exprimă părerile, pentru munca pe care o face, mi-a plăcut mereu să îl urmăresc pe Lucian în mediul online. Cred că, prin felul lui de a fi și prin pasiunea pe care a ales să o urmeze, este unul dintre oamenii care caută mereu să facă bine celor din jurul lui, în special tinerilor cu care lucrează. Ce face el nu vă spun eu, pentru că descrie el foarte fain mai jos.

Lucian, cum a fost drumul tău, profesional vorbind, până în acest punct? Cum ai ajuns să studiezi filosofia și cum ai ajuns să fii pastor? E mereu o poveste în spatele unor astfel de alegeri. Care e povestea ta?

Ana, pentru început îți mulțumesc pentru frumoasa oportunitate de-a vorbi despre mine, familia mea, despre munca și pasiunile mele. Sper din tot sufletul să inspir măcar pe câțiva dintre cititorii blogului tău. Așa este, acum sunt pastor baptist într-o comunitate vie și plină de tineri și studenți.  (http://www.bunavestire.ro). Rolul meu este să vorbesc cu acești tineri, să-i stârnesc să și gândească, nu doar să creadă. Știu, un ideal îndrăzneț.

Am studiat filosofia, dar nu am finalizat-o. Adică nu mi-am dat licența. Tocmai ce mă căsătorisem și îmi pierise orice chef de studiu filosofic.  Sunt licențiat în istorie la Universitatea București pe un subiect care are legătura cu teologia: “Metafore ale mântuirii la Pavel în cultura greco-romană.” Am început trei mastere (filosofie și istorie) dar din lipsa timpului a trebuit să renunț la ele. Timp de 14 ani am condus o companie de IT pe care am preluat-o de la fratele meu când a părăsit țara. În primăvara lui 2017 am hotărât că este timpul să mă dedic 100% pasiunii mele cele mai profunde, și anume să fiu în mijlocul tinerilor, să încerc să-i ajut să-și răspundă la obiecții intelectuale dificile și, mai ales, să arăt că nu este nevoie să fii habotnic sau fundamentalist pentru a fi creștin.

Îmi place să petrec timp cu studenții, să stau de vorbă mai ales cu cei care sunt atei sau sceptici, cei care nu-mi împărtășesc credința. Sunt chemat să vorbesc în facultăți pe teme care țin de credința în Dumnezeu, problema durerii sau alte subiecte care au legătură cu creștinismul. Sunt căsătorit de 15 ani cu Rodi (pe care o iubesc “exagerat” de mult) care este profesoară de matematică și împreună avem două fete frumoase și șmechere. Eliana (10) și Ilinca (8).

Că tot te-a interesat mereu filosofia, care e filosofia ta de viață? Când spun filosofie de viață mă gândesc la valorile esențiale pe care le insufli fetelor tale și la ”acel ceva” care îți dă sens în viață și îți răspunde la întrebări grele despre lume, cum ar fi ”de ce mor copii nevinovați” sau ”pentru ce suntem de fapt lăsați pe acest pământ”.

Permite-mi să citez un text din Dostoievski, autorul meu preferat,. “Orice furnică își cunoaște alcătuirea propriului mușuroi, orice albină își cunoaște alcătuirea propriului stup. Fiecare potrivit firii sale, iar nu lucrurilor pe care le înțelegem noi înșine. Singură omenirea nu-și cunoaște propria alcătuire.”  Filosofia mea de viață este să trăiesc chestionând mereu și mirându-mă constant. Domnul Baconschi, intelectualul public pentru care am cel mai mare respect îmi spunea că sunt neastâmpărat spiritualicește. Așa este. Nu am astâmpăr. Caut să înțeleg, să pun întrebări incomode, resping șablonul în gândire și lupt împotriva ghetoizării sub orice formă s-ar găsi. Pe de altă parte, în creștinism am găsit nu doar răspunsuri satisfăcătoare din punct de vedere intelectual, dar și confortul emoțional care îmi aduce împlinire profundă. Isus Hristos este motivul pentru care azi nu sunt agnostic. La întrebarea cum arată Dumnezeu, răspunsul meu este mereu același: este ca Isus. Uitați-vă la El. Cred că lumea nu ar putea să ajungă să-l cunoască pe Dumnezeu  dacă luăm în serios caractersticile Lui. L-am cunoaște doar dacă El ar hotărî să intervină în creație. Asta cred că a făcut Isus.

În privința chestiunii răului, mai ales în modul profund neliniștitor în care îl prezintă Ivan în “Marele Inchizitor”(Frații Karamazov-Dostoievski), cred că trebuie să avem onestitatea intelectuală să admitem că suntem limitați și neputincioși în fața lui. Orice răspuns care conține certitudini arogante nu se potrivește problemei suferinței. Personal cred că trăim într-o lume “căzută.” Într-o lume în care este foarte dificil să izolezi răul. “În simbolistica operei chineze” spune un autor pe care îl îndrăgesc “eroii se disting printr-un machiaj realizat din câteva tușe simple de culoare, în vreme ce răufăcătorii au o fizionomie distinctă, într-un registru de tipare complexe. Spre deosebire de opera chineză, eroii vieții reale nu pot fi separați de răufăcători prin intermediul culorilor.” Mă tem că, într-o încercare de-a scăpa de tot răul din lume, am ajunge la tristul adevăr că trebuie să ne descotorosim de întreaga umanitate și chiar de noi înșine. Când faimosul scriitor englez a fost întrebat care crede că este problema fundamentală a lumii, a răspuns: Eu. Cu stimă, G.K. Chesterton. Noi toți purtăm o vină pentru răul lumii și tocmai din acest motiv narațiunea creștină are atât de mult sens pentru mine.

Dintre toți oamenii pe care îi urmăresc în ceea ce scriu și ceea ce gândesc, îmi pari cel mai echilibrat, când vine vorba de Dumnezeu. Cauți mereu să îți înțelegi interlocutorul, nu îți impui părerile și pari să îți dorești sincer să ajuți. Ceea ce e mare lucru. Astfel, simt că îmi permit să te întreb următorul lucru: de ce crezi în Dumnezeu atât de clar și de hotărât? Cum ai ajuns în acest punct? Ai îndoieli? Și dacă nu ai, cum de ai ajuns să crezi atât de tare, de simplu și de curat, fără să ai îndoieli?

Nu doar că am îndoieli, dar le iau în serios. Am crescut într-un mediu în care întrebările incomode sau îndoielile erau privite ca fiind păcătoase. Sigur, nu cred că îndoiala este o virtute în sine și cred că cel care are îndoieli este într-o continuă suferință. Îndoiala înseamnă zbatere, mișcare continuă. Îndoiala nu se înrădăcinează. Nu cred că poți să rămâi veșnic într-o stare de îndoială. Aia se numește necredință. Din acest motiv îmi iau în serios îndoielile și încerc să citesc și cărțile care nu-mi gâdilă convingerile. Observația mea este că această luptă mă face tot mai solid în propria credință. Era o vreme în care îmi era frică să mă apropii de autori care erau pe față ostili credinței mele. Am găsit că este un exercițiu aproape necesar. Dawkins este fermecător și seducător când popularizează știința, dar profund sofist și falacios când vorbește despre credința creștină. Tot timpul am ieșit mai întărit în credință în urma luptei cu îndoiala.

Motivul pentru care cred în Dumnezeu este foarte bine redat de acest text scris de preotul catolic Robert Barron: “Dumnezeu e încântat, după cum se pare, să se folosească de flori, copaci, râuri, automobile, prieteni, dușmani, biserici, picturi pentru a-și face simțită prezența ori a-Și desăvârși intențiile. Doar o naivitate îngustă ne-ar face să-L zugrăvim pe Dumnezeu ca pe o autoritate în măsură să intervină direct în desfășurarea piesei, un inoportun deus ex machina hotărât să întrerupă rostirea celorlalți actori și să modifice scena. Mult mai provocator este un Dumnezeu al indiciilor, al penumbrei și al persuasiunii subtile, care se manifestă ascuns, prin și împrejurul actorilor, rămânându-le acestora fie și necunoscut. Aceasta este calea unui Dumnezeu smerit.”

Nu  mă conving atât de mult argumentele care au pretenția că mi-l descoperă în mod cert pe Dumnezeu, cât mai degrabă sunt atent la “zvonurile unei alte lumi.”

Mă încântă faptul că ai integrat în răspunsurile tale referiri la multe cărți. Mi-ai oferit o listă întreagă de lecturi pe care să le caut. Sunt curioasă acum. Evident, citești mult și variat. Din toți acești ani în care ai citit, ai cunoscut, ai înțeles, ai interacționat cu mulți oameni frumoși de toate vârstele, care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat despre viață, despre moarte, despre oameni și rolul nostru în lume? 

1. Credința în Dumnezeu este cel mai profund aspect al vieții mele. Nu o pot explica satisfăcător, dar este bucuria mereu neașteptată a existenței mele. Augustin o spune cu mult mai mult farmec: “Desăvârșite sunt bunele dorințe cu care m-ai înzestrat. Fii tu Limanul lor, precum le-ai fost Izvorul.” Nu știu să spun cum se naște credința în om, dar dacă există forme prin care să o urmărești și să o produci în tine, ăsta este sfatul cel mai de preț pe care îl am.

2. Citește și încearcă să înțelegi. Nu contează atât de mult cantitatea, ci ceea ce reușești să pricepi din ce citești. Ia-ți notițe, încearcă să reproduci argumentele, “luptă-te” cu textele complicate. Citește măcar o carte de filosofie pe an.

3. Căsătorește-te. Fă copii. Dacă nu poți, înfiază.

4. Călătorește. Bagă banii în amintiri, nu în credite sau clădiri.

5. Implică-te în viața celor slabi și fără voce. Fii o voce pentru ei.

Mulțumesc mult că le-ai împărtășit cu noi, Lucian. Hai să te întreb ceva mai puțin filosofic spre final. Cum te relaxezi? Care sunt activitățile care te scot mereu dintr-o pasă proastă? În afară de citit. Și dacă tot suntem la acest capitol, m-aș bucura tare dacă ne-ai recomanda una dintre cărțile tale de suflet (știu că e greu, probabil fiind mai multe, dar poți scrie și mai multe : ) și un film care îți este tare drag.

Nimic nu mă relaxează mai tare ca diminețile de sâmbătă când stau cu fetele mele (Rodi – soția – included) și citim sau ne jucăm ceva jocuri împreună. Ne place să ascultăm Jazz – nu și Elianei, fata cea mare, care este înnebunită după hip-hop. Mă mai relaxează plimbările prin pădure, mai ales dacă este și un râu prin preajmă. Iubim viața culturală a Bucureștiului și mai ales cafenelele din centrul vechi.

O să recomand cinci cărți și cinci filme:

1. Frații Karamazov – Fiodor Dostoievski

2. Laur – Evgheni Vodolazkin

3. Vremuri Second Hand – Svetlana Alexievici

4. Jurnalul Fericirii – Nicolae Steinhardt

5. Creștinism Pur și Simplu – C.S. Lewis

Filme:

1. Chariots of Fire

2. Manchester by the Sea

3. Cinema Paradiso

4. The Hunt

5. Judgement at Nuremberg

El este Lucian. Un om cald, care răspunde cu calm și răbdare oricăror întrebări și care, asemeni altor oameni de bine, a găsit propria sa cale pentru a face bine. Ceea ce vă doresc și vouă, și mie, și nouă tuturor.

Să ne fie de bine.

 

2 Replies to “Om de bine. Lucian Bălănescu”

  1. Dintr-o prea mare mandrie in legatura cu mine insumi, caut ceva gresit in omul acesta. Dar din pacate pentru ego-ul meu si din fericire pentru Imparatia lui Dumnezeu, nu gasesc ! Lol, Eliana asculta hip-hop! Asta chiar mi se pare cool! Si ,,The Hunt” e extraordinar!

Leave a Reply