Om de bine. Andreea Petruț

Oamenii de calitate sunt impresionanți prin felul în care gândesc. Mintea le este cel mai bun aliat și cel mai mare avantaj. Lăsând la o parte proiectele în care se implică, contextul în care se află, căci toate se pot schimba oricând, mintea rămâne mereu acolo (în cele mai multe dintre cazuri) și ea, doar ea poate aduce atât de mult bine nouă înșine și celor din jur. Bine, fie, mintea și o bucată mare de de suflet.

Din asta cred că e compusă Andreea. Dintr-o minte fabuloasă, antrenată, rezilientă, puternică și una bucată imensă de suflet. Asta cred că e ”rețeta” succesului, pentru aceia dintre voi care cred în rețete. Vă veți convinge singuri, citind cele de mai jos. Andreea este consilier al Deputatului Adrian Dohotaru și este implicată trup și suflet în Demos.  Vă reamintesc că nu promovez niciun partid politic (am avut interviuri și cu persoane din alte partide), ci promovez oameni de bine, indiferent care le este ocupația sau care le sunt pasiunile. Andreea este un om fantastic și sunt convinsă că la finalul acestui articol veți simți la fel, chiar dacă o cunoașteți doar așa, virtual.

Andreea, de ce politică și de ce Demos? Altfel spus, povestește-ne în primul rând cum de ai ales să te implici în politică, când anume în viața ta a început interesul pentru această zonă și în al doilea rând de ce Demos și ce înseamnă acest proiect pentru tine.

Povestea mea începe din copilărie de la începutul anilor ‘90. Fac parte din prima generație care nu a trăit în comunism, însă am trăit, am copilărit în anii tranziției și această experiență m-a marcat profund. Provin din Codlea, un orășel mic, la acea vreme industrial, din județul Brașov. În anii 90 am îndurat multe deprivări materiale, de la lipsa căldurii, a apei calde, la lipsa banilor pentru o vacanță alături de familie, a jucăriilor pe care mi le doream. Odată cu privatizarea fabricilor tatăl meu a rămas fără loc de muncă alături de mii de oameni din oraș. Vedeam cum apartamentele se golesc, cum sute de prieteni, vecini plecau să muncească în afară și orașul nostru devenea tot mai trist și fără nicio perspectivă. Am trăit drama asta poate mai mult decât era cazul pentru un copil de vârsta mea. Mi-era foarte frică de viitorul meu. Mi-era frică că va trebui să rămân acolo toată viața, părinții mei o duceau foarte prost financiar la vremea aia, tatăl meu era pesimist și deznădăjduit și îmi prezicea un viitor destul de sumbru, întrucât îmi spunea el, în capitalism ești singurul responsabil de viitorul tău, că nu mai ai un stat care să te ajute să ai un loc de muncă conform cu calificarea ta sau o locuință și că el nu are resursele să mă ajute să le obțin. Mai mult, îi vedeam pe ai mei, oameni foarte muncitori și cinstiți cum muncesc tot timpul, cum fac ore suplimentare și tot nu reușeau să pună deoparte bani, astfel încât să nu mai trăim de pe-o lună pe alta. Atunci mi-am dat seama că munca nu te scoate din sărăcie.

Toate experiențele astea mi-au conturat o fire foarte revoltată, opusă cumva resemnării cu care priveau viața părinții mei. Din adolescență până acum câțiva ani m-am luptat cu furia pe care o simțeam și cu o stare de revoltă îndreptată împotriva nedreptăților pe care le vedeam în jurul meu.  Am studiat la un liceu cu profil de Științe ale Naturii, din dorința părinților mei de a fi farmacistă și a avea un job sigur și plătit decent. Dar pe mine nu mă încânta deloc scenariul ăsta.

La începutul clasei a 12-a, când am luat pentru prima dată contact cu lumea ONG-urilor, am simțit un sentiment de împlinire pe care nu îl mai întâlnisem până atunci. Nu știam că e posibil ca în lumea asta să existe domenii în care să faci ceva pentru ca un grup mare de oameni să aibă o viață mai bună. Când am început să mă interesez de diversitatea lumii academice, cu descrierea facultății de Științe Politice, m-am regăsit cu tot sufletul. Adică simțeam că e un domeniu în care dacă e cum scria acolo voi reuși să îndrept toate nedreptățile pe care eu le trăisem și să îi ajut pe cei ca mine. M-am certat groaznic cu ai mei care nu erau de acord, ei văzând politica mult mai realist, așa cum era atunci, când politica era a unor elite din care noi nu făceam parte.

Primii ani de facultate m-au făcut să ajung la vorba alor mei. Începând să mă familiarizez cu peisajul politic, să studiez politica mai în profunzime, mi-am dat seama că nu mă regăsesc în niciun partid și că nu sunt dispusă să fac compromisuri pentru a face politică la acel mod. Așa am ajuns să mă refugiez în ONG-uri și activism civic, unde am dat ce-am avut mai bun din mine timp de 9 ani.  În ONG-uri treaba cea mai mișto mi se părea mereu munca de advocacy, adică de influențare a deciziilor publice, căci știam că are impact mai mare decât zeci de proiecte cu intervenții punctuale. Așa am început să cunosc cum funcționează instituțiile publice și factorii de decizie mai mult decât prin teoria învățată la școală.

Tot în facultate am descoperit și că tot ceea ce simțeam și gândeam despre politică poartă un nume și că mă regăseam pe deplin în ideologia stângii democratice, ca valori, ca model de dezvoltare propus. Dar bineînțeles că nu mă simțeam reprezentată politic de nimeni, asta fiind și una dintre marile mele dureri. În Demos am intrat pentru că îmi doream să mă simt reprezentată politic de un partid care să fie pe aceeași lungime de undă cu valorile mele și pentru că mi s-a părut atunci că e cea mai mare provocare pe care o am, aceea de a pune bazele unei organizații politice care să fie fix așa cum o visam.

Am intrat și pentru că temele relevante pentru mine (inegalitățile sociale și economice, problemele tinerilor, drepturile omului, drepturile angajaților, mediu) nu erau adresate de niciun partid. Pe de altă parte, anii pe care i-am petrecut în stradă, la proteste ca activist civic, strigându-mi revolta la portavoce și vorbind despre cum ar trebui să fie politicienii, m-au făcut să-mi pun următoarea întrebare: de ce să nu încerc să fiu chiar eu politicianul ăla la care visez?

Sunt unul dintre inițiatorii proiectului politic Demos și am știut încă de la primele întâlniri la care am fost că miza noastră este una pe termen lung și vor trece ani probabil până când vom deveni un partid în adevăratul sens al cuvântului. Sunt foarte atașată emoțional de acest proiect și cred în el din tot sufletul. Cred că doar un partid care promovează politici de stânga va putea ajuta cu adevărat cetățenii români care au avut de pierdut în ultimii 30 de ani din cauza sistemului economic și social.

Pff. M-au emoționat mult cuvintele tale, Andreea. Probabil pentru că rar vedem un asemenea om pe scena politicii românești. Visam de mult să ascult pe cineva vorbind așa. Indiferent de ce culoare politică sunt eu. Cum vezi tu România acum? Stau lucrurile chiar așa de prost cum par? Uite, ca să fim echidistanți, îți propun să ne împărtășești 5 lucruri la care țara noastră stă foarte bine acum și 5 la care stăm foooarte prost și pe care tu le consideri priorități pentru schimbare.

Pe unele paliere, adica pe majoritatea stăm foarte prost, mai ales dacă ne uităm la statistici. În bula mea găsesc și câteva motive de optimism, cum ar fi: efervescența politică (partide noi și multe persoane care vor să se implice politic în noile partide); efervescența civică (numărul mare de oameni care participă la proteste, semnează petiții, se implică în ONG-uri etc.); noul val de jurnalism (jurnaliștii independenți care creează conținut de calitate și oferă o perspectivă alternativă).

Problemele majore și prioritățile de schimbare ar fi mult mai multe. Mi-e greu să fac o ierarhie, dar voi încerca:

1) Accentuarea sărăciei și a inegalităților (38,8% din populaţia României este expusă riscului de sărăcie și de excluziune socială, cu mult peste media Uniunii Europene de 23,5% (2016). Inegalitatea veniturilor este una dintre cele mai ridicate din UE: cea mai bogată cincime a populaţiei câștigă de 7,2 ori mai mult decât cea mai săracă cincime (media europeană – 5,2). )

2) Modelul economic al creșterii dependente de capital străin și bazat pe salarii și impozite mici. (PIB-ul a crescut cu 28% în perioada 2007-2015, o performanță notabilă, dar rata riscului de sărăcie și excluziune socială a scăzut cu doar 18,5%, puțin în termeni comparativi; Câștigul orar median al angajaților era de 2.03 Euro, la un nivel de șase ori mai mic decât media din UE (2015); Rata sărăciei a angajaților cu norma întreagă era de 14.7 %, iar a celor cu timp parțial de lucru era de 59,4% (2015). Doar 7% dintre contractele colective de muncă din sectorul privat sunt negociate și semnate de sindicate (2017). )

3) Educație – Copiii și tinerii au dificultăți din ce în ce mai mari să intre în circuitul educațional și să îl parcurgă până la capăt, cu excepția celor din zonele urbane dezvoltate și a celor care provin din familii privilegiate. ( Părăsirea timpurie a sistemelor de educație și formare este de 18,5%. Mai puțin de 40% dintre elevii înscriși în clasa I promovează examenul de Bacalaureat și aproape 20% dintre elevi nu ajung la liceu; 40% dintre elevii de 15 ani sunt analfabeți funcționali; Doar 26% din populația între 30 și 34 ani a absolvit o formă de învățământ universitară, față de media europeană de aproape 40%. Doar 1,1% din populația între 25 și 64 de ani participă în orice formă la educație, de aproape 10 ori mai puțin decât media UE)

4) Sănătate – Speranţa medie de viaţă în România este una dintre cele mai mici în UE, fiind de 75 ani, faţă de media UE de 80.9 (2014); Peste 2 milioane de persoane nu beneficiază de asigurare socială de sănătate. Decalajul dintre gospodăriile cele mai bogate și cele mai sărace în ceea ce privește nevoile nesatisfăcute de asistență medicală este unul dintre cele mai mari din Europa – 6,5%.

5) Distrugerea mediului – Sacrificăm în continuare resurse naturale în mod iresponsabil. Orașele României sunt devastate de dependența de automobil, lipsa investițiilor în transport public de calitate și, prin urmare, de niveluri de poluare extrem de înalte ( Emisiile de dioxid de carbon rezultate din arderea combustibililor fosili au crescut în România cu 6,8% în 2017. Trei dintre orașele mari ale țării, printre care și București, depășeau normele impuse de UE pentru calitatea aerului (2018). Rata de reciclare în România este de sub 5% din totalul deșeurilor colectate (2017). România are împădurită 29% din suprafața sa, sub media UE de 32,4 % și cu mult sub suprafața recomandată de 45%. )

Ai atins puncte extrem de dureroase. Și când spun dureroase,  nu vorbesc doar teoretic, conversațional. Simt pe pielea mea deja de ceva timp problemele la nivel de educație, mediu și de sănătate. Andreea, tu ai petrecut ceva vreme în stradă în ultimele săptămâni, strângând semnături pentru Demos. Cum a fost această experiență? Poate ne împărtășești un moment memorabil care te-a emoționat, ceva extrem de frumos, o interacțiune mai specială. Și la fel de valoros ar fi dacă ne-ai împărăși și un moment greu, în care poate ți-a venit să renunți sau pe care ți-a fost mai dificil să îl gestionezi.

A fost una dintre cele mai provocatoare experiențe de până acum. Pentru mine miza majoră nu a fost atât strângerea de semnături în sine, ci oportunitatea pe care am avut-o de a interacționa cu oamenii, de a le afla problemele și așteptările pe care le au de la un politician, de a le povesti despre Demos și despre temele pe care noi le susținem. Am făcut un calcul și am realizat că într-o lună de campanie am interacționat cu cel puțin 3500 de persoane pe care nu le cunoșteam. Am încercat să îmi țin pe profilul de facebook un jurnal de campanie pentru a împărtăși cu toată lumea experiența strângerii de semnături. M-au impresionat multe momente, dintre ele îmi amintesc destul de mulți tineri care mi-au zis că e prima dată când fac ceva pentru politică, că nimeni nu îi mai convisese până acum. O fată căreia i-am povestit de temele noastre și nu-i venea să creadă că există un astfel de partid în România. Am mai avut o experiență în gară cu un om fără adăpost care m-a auzit vorbind cu o studentă despre propunerile Demos pe locuire și care și-a dorit să îmi aducă semnături de la alți oameni din gară care nu aveau adăpost însă aceștia nu aveau acte și nu știau să semneze.

Am avut și multe momente în care am simțit că o să clachez. Au fost oameni care mi-au adresat înjurături, care strigau după mine că sunt comunistă. Mă demoralizau tare și oamenii care fugeau de tine când pronunțai cuvântul politică. E foarte dificil acest proces, mai ales pentru un partid care nu are așa multă vizibilitate, iar în opinia publică e de multe ori asociat cu comunismul, deși am explicat în repetate rânduri ori de câte ori am avut ocazia că ideile noastre sunt de stânga, democratice și proeuropene.

Eu sunt o fire destul de emoțională și de aceea am internalizat fiecare interacțiune cu oamenii. Învățasem să nu mă demotivez pe loc la refuzuri sau la atitudinile ostile și agresive, însă când mă întorceam acasă mă copleșeau de multe ori cu totul și nu mai eram în stare de nimic.

Cred. Nu poate fi ușor. Mulțumesc pentru tot ce ai împărtășit până acum. Hai să ieșim un pic din sfera politică și să te întreb care e filosofia ta de viață. Când spun filosofie de viață mă gândesc la valorile esențiale după care te ghidezi și la ”acel ceva” care îți dă sens în viață.

În primul rând cred că o lume mai dreaptă pentru noi toți este posibilă. Cred mult în solidaritate, adică în a fi alături și a oferi sprijin celor care au nevoie și sunt supuși nedreptăților. Cred foarte mult în umanitate , adică în bunăvoință, compasiune, respect față de cei de lângă noi. Cred în colectivitate și nu individualism. Nu cred că soarta ne-o facem cu mâna noastră și că doar alegerile și deciziile noastre ne inflențează cursul vieții. Cred că viețile noastre sunt dependente de un cumul de factori, de contextul economic, social, care ne transformă în privilegiați și perdanți, în învingători și învinși. În momentul ăsta al vieții mele mă consider privilegiată și o învingătoare, însă nu am fost întotdeauna așa. Am avut un noroc chior care m-a adus unde m-a adus, dar am simțit cum îmi trece glonțul pe la ureche de foarte multe ori în viață. Și astfel pot empatiza foarte tare cu cei care mai degrabă pierd decât câștigă și de aceea voi fi întotdeauna un aliat al lor.

A fost o perioadă în care priveam viața ca pe o luptă. De fapt, de ceva vreme mi-am dat seama că era o luptă pe care o duceam eu cu mine în primul rând. De câteva luni lucrez să fac pace cu mine și cu tot ceea ce există și se întâmplă în jurul meu. Asta nu înseamnă că mă resemnez, ci doar transform intenția pe care o pun în lucrurile pe care le fac, în a nu fi doar un act de critică sau descărcare a furiei, ci de a contura un demers structurat, constructiv, care să ajute la rezolvarea problemelor pe termen lung.

Pari să ai o doză infinită de energie și de pasiune pentru ceea ce faci. Cum te relaxezi? Care sunt activitățile care te scot mereu dintr-o pasă proastă? Și dacă tot suntem la acest capitol, m-aș bucura tare dacă ne-ai recomanda una dintre cărțile tale de suflet și un film care îți este tare drag.

Energia și pasiunea vin din suflet. Nu am o rețetă pentru ele. Le țin vii prin felul în care gândesc. Căci celebrez fiecare mic succes sau victorie pe care o am, iar eșecurile le tranform mereu în lecții din care învăț ceva. Mă relaxez stând la povești cu prietenii, ascultând muzică și dansând sau cumpărând haine din second-handuri. Petrec mult timp reflectând la ceea ce mi se întâmplă sau trăindu-mi emoțiile. La filme și seriale nu prea mă uit, nu am timp pentru asta. La capitolul cărți din zona de belestristică mi-a plăcut mult Eleganța ariciului de Muriel Barbery, din politică “Our revolution – a future  to belive in” a lui Bernie Sanders, sursa mea de inspirație. Mai citesc psihologie, îmi place mult să mă înțeleg pe mine și pe cei din jur. Și aici recomand două cărți din sfera analizei tranzacționale “Ce spui după bună ziua” de Eric Berne și “Eu sunt ok, tu ești ok” de Thomas Harris.

Ea este Andreea și mă bucur că există, că se luptă așa cum o face și că face asta în România, care uneori pare uitată de Dumnezeu, dar numai uneori. Căci alteori pare că se ridică din propria cenușă cu oameni tineri, frumoși și dedicați. Voi plânge o zi întreagă, cu multe suspine, de bucurie, în ziua în care țara asta în care ne-am născut va fi condusă de oameni ca Andreea. Asta îmi dă fiori pe șira spinării și speranță.
Mulțumim Andreea.

Să ne fie de bine.

 

Leave a Reply