”Iar ești rău?” ”De ce ai făcut un lucru așa de urât?”

Nu știu voi, dar eu știu mulți adulți care iau personal remarci făcute la adresa comportamentelor pe care le au. Spui cuiva ”nașpa din partea ta să faci asta” și șansele sunt mari să audă ”ești nașpa”. ”Ce prostie!” are șanse mari să fie tradusă ”ești prost”. ”A fost foarte rău / urât ce ai făcut” =  ”ești un om rău / urât.” Ați prins ideea.

Și atunci întrebarea mea sună în felul următor: dacă noi, adulții, care vorba ceea, am avut timp berechet (în teorie) să ne dezvoltăm emoțional, cognitiv, fizic și în toate felurile în care am vrut, încă mai luăm personal remarci la adresa unor comportamente ale noastre ba poate chiar ne rănesc foarte tare, oare cum se simt lucrurile astea pentru un copil? Mai ales atunci când ele vin de la persoanele care ar trebui să le ofere iubire necondiționată, siguranță, liniște, bucurie, înainte de toate? Cum poate un copil, care încă nu e atât de dezvoltat și nu înțelege lumea ca un om mare să nu ia totul personal? NU poate. Categoric va traduce orice etichetare a comportamentelor sale într-o etichetare a sa ca om. Și uite așa, copiii ajung să creadă despre ei că sunt răi, că sunt urâți, că sunt obraznici și altele asemenea. Și se vor comporta în consecință.

Mă doare sufletul și pielea de pe mine când aud o mamă sau un tată certând un copil pentru cât de rău este.  Mă doare și pentru copil și pentru părinte. Că știu cât e de greu să schimbi ceva în tine. La urma urmei, toți am crescut (și) cu astfel de vorbe. Dar cel mai tare mă doare pentru că atunci când mă uit la un copil, că-i al meu sau că-i oricare altul, văd doar inocență și multă, multă, multă vulnerabilitate. Văd minune, miracol și multă, multă vulnerabilitate. Da, pot face lucruri incredibil de nesuferite copiii. Pot fi greu de dus adesea și ne zgândăre mereu unde ne doare mai tare. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că ei, copiii, sunt cele mai vulnerabile ființe, cele mai pure și cele mai frumoase. Au cea mai mare nevoie de iubire dintre toate ființele vii de pe planeta asta și au tot dreptul din lume să primească această iubire complet necondiționat. Chiar și atunci când fac prostii cât casa. Iar iubirea asta are mereu nevoie de acceptare. Să acceptăm că sunt copii. Să acceptăm că al lor creier încă se dezvoltă, să acceptăm că nu e mereu ușor și mai presus de toate să vedem clar cum copilul e una și faptele sunt altele. Iar copilul, el e mereu bun. Cel mai bun.

Crezul meu de bază este că atâta timp cât încă respirăm, nu e prea târziu pentru nimic. Așa că, da, n-o fi ușor, și da, ne mai scapă tuturor câte o replică aiurea dar atâta timp cât copilul aude constant cât e de bun, de fain și de iubit, infinit mai des decât aude ce de răutăți face, vom fi bine cu toții. Ne schimbăm din mers, că doar pentru asta trăim. Niciunul dintre noi nu suntem răi. Avem cu toții fel de fel de răni și din păcate rănile nevindecate merg mai departe către copii. Nu suntem nicicare răi.

Să ne fie de bine.

Leave a Reply