Băieția

Fiecare plimbare pe care o facem în familie, fie ea de 10 minute sau de 5 ore, se lasă cu colecții impresionante de pietre în buzunare, bote în mâini și noroi pe picioare. Filip nu poate rezista niciunei pietre, niciunui băț și în mod sigur nu poate rezista săritului în bălți, cât or fi ele de adânci sau de murdare. Ba chiar, cu atât mai bine dacă sunt murdare și adânci.

Mi-a luat o vreme să mă acomodez cu casa plină de compactoare, buldo-excavatoare, buldozere, cupe de încărcare și descărcare, motostivuitoare, tractoare forestiere, tractoare de câmp, betoniere, basculante și picamere. Mi-a luat o vreme și mai lungă să mă obișnuiesc cu murdăria constantă și cu cantitatea impresionantă de pietre pe care le tot găsesc prin casă. De-o vreme, mă obișnuiesc și cu râsete zgomotoase și satisfacție supremă după fiecare pârț, râgâit sau pișu care ajunge prin locuri pe unde n-ar avea ce căuta.

M-am întrebat mult timp dacă greșesc ne-corectând toate acestea. Dacă n-ar trebui să îl învăț mai multe maniere încă de mic, dacă n-ar trebui să îl direcționez și spre alte pasiuni, dacă și iar dacă. N-am știut niciodată cum e să fii băiat. Nu-mi amintesc băieții de când eram eu așa de mică. Plus că fiecare băiat e diferit, ca tot omul. Ca-n toate treburile de ”parenting”, iată că nici aici nu există vreun manual de folosire.

Așa că am încetat să mă întreb. Am îmbrățișat ”băieția” băiatului meu exact așa cum alege el să mi-o prezinte. La urma urmei, de unde să știu eu mai bine decât el cum e să fii băiat? Mă minunez în fiecare zi de energia pe care o are, de pasiunea pe care o pune în hârjonelile și ”luptele” fizice cu tatăl lui sau cu câinele. Mă minunez de cât de brutală și de directă e iubirea lui pentru mine, de felul în care mă tot trezesc cu câte un picior în gură sau cu un cot în stomac, de felul în care dau să mă enervez în momentul în care asta se întâmplă ca mai apoi, în nici 3 secunde, să mă topesc complet la pupicii pe care mi administrează din proprie inițiativă exact acolo unde m-a lovit.

Băieția e grea uneori, e brutală, e crudă, e plină de energie și de forță, e murdară și pe alocuri chiar periculoasă. E cel mai mare miracol la care mi-a fost dat să asist vreodată. E devenirea unui băiat.  E felul în care băiatul meu îmi prezintă lumea lui. E cu pârțuri și cu pișu și cu râsete zgomotoase și cu tras de haine, rupt de papuci, e cu utilaje grele și cu mult noroi. E și cu multe cărți, cu multă tandrețe, cu întrebări de om mare și cu jocuri de rol zilnice. E devenirea unui băiat. E emoționant mai presus de toate. E ca și cum aș avea locuri în rândul din față la cel mai important spectacol pe care îl voi vedea vreodată. Nu mă regăsesc în mai nimic, căci am fost tare diferită când am fost fetiță. Totul e nou și tot ce pot face e să mă uit cu ochii mari și să absorb cât mai mult din tot ceea ce mi se prezintă. Fără judecată, fără încercarea de a schimba sau de a ghida ceva, ca un simplu om îndrăgostit definitiv.

Zi de zi, lună de lună, micul meu om e tot mai băiat. Iar eu, pe lângă el, învăt ce și cum e băieția și zâmbesc larg de fiecare dată când realizez că, cu cât îmi înțeleg mai mult băiatul, cu atât îi înțeleg mai bine tatăl. Căci, nu-i așa, și ei, bărbații, sunt tot băieții care-au fost cândva, numai cu alte jucării.

Să ne fie de bine.

 

Leave a Reply