Om de bine. Paul Gabriel Sandu

Pe Paul mi-l amintesc din vremea liceului drept fratele genial al prietenei mele dragi, Octavia. Nu am interacționat deosebit de mult dar știam cu siguranță, de pe atunci, că e un om care va face lucruri frumoase în viață. Să zicem doar că era unul dintre liceenii în care puteai intui un potențial imens. Intuiția mi-a fost corectă. După 9 ani în Germania Paul s-a întors în România mânat, printre altele, de dorința de a face bine. A face bine aici, în România. Astfel, e implicat trup și suflet acum în proiectele Demos. Dacă nu ați auzit încă despre Demos, sau dacă ați auzit dar nu știți prea multe, vă invit cu mare căldură să aruncați un ochi aici. De asemenea, le puteți urmări proiectele și acțiunile și pe pagina de Facebook, aici.

Paul este unul dintre oamenii pentru care sunt recunoscătoare că există Facebook. Doar așa am putut de-a lungul timpului să îi urmăresc gândurile, frumos și atent scrise mereu și să simt încet, încet, chiar dacă nu l-am văzut atâta timp, că îl cunosc și că avem multe în comun. Vă invit să îl cunoașteți, cu convingerea că o să vă inspire și o să vă pună pe gânduri. Ca după fiecare interacțiune cu un om de bine, vom rămâne cu toții ceva mai plini și mai gânditori.

Ce mai faci tu, Paul? Ai fost plecat o vreme lungă în Germania. Povestește-ne un pic ce ai făcut pe acolo și cum de ai luat decizia de a te întoarce în țară.

Când m-am întors, la sfârșitul lui 2017, stătusem deja aproape 9 ani în Germania. Sincer, nu știu dacă e mult sau puțin, dar mi se pare că au trecut foarte repede. Mă tot gândesc, în ultima vreme, cum să fac să joc un renghi timpului. Pentru că am impresia că atunci când ești mereu ocupat, ai tot soiul de proiecte (pe unele reușești să le duci la capăt, pe altele nu) timpul trece cu viteze amețitoare. În ultimii 8-9 ani am scris două teze de masterat și una de doctorat, am tradus vreo 6 cărți, am ținut seminare pe Aristotel la Freiburg etc. Sentimentul pe care îl am acum, privind în urmă, e că aș fi putut face mult mai multe, că am lăsat multe lucruri neterminate, că mi-am rămas dator, ca să zic așa. E drept, aș putea continua enumerarea aia, ca răspuns la întrebarea ta, dar aș face-o tot ca să încerc să îmblânzesc sentimentul că mi-am rămas mie și altora dator. Și cumva, din sentimentul ăsta că, fiind în Germania, am pierdut o mulțime de lucruri care s-au întâmplat în țară, dar și din convingerea că dacă e un loc unde chiar pot contribui cu ceva și unde chiar e nevoie de oameni care să se implice în proiecte de toate felurile, acela e România. N-a fost deloc ușor să mă întorc și deseori mi-e dor de Freiburg și de lumea mea de-acolo, dar nu regret nicio clipă că am făcut-o.

Ce vei face de acum înainte, care sunt proiectele tale? Printre ele, știm sigur că există Demos. De ce Demos, cum ai făcut alegerea?

Proiecte am, ca toată lumea, o mulțime. De exemplu, lucrez la un roman, din când în când și mi-ar plăcea să cred că îl voi termina în viitorul apropiat. Mă interesează foarte mult problema relației dintre oameni și celelalte animale din perspectivă filozofică, dar mai ales din perspectivă etică. Lucrez la un studiu pe tema asta și poate că, la un moment dat, va deveni o teză în cadrul unui proiect postdoctoral. Dar toate proiectele mele stau, în momentul ăsta, în umbra unui singur proiect: DEMOS. De ce am ales Demos? E o întrebare la care îmi face atât de mare plăcere să răspund, încât risc să mă întind nepermis de mult. Am ales Demos pentru că e o mișcare crescută din protestele civice ale ultimilor ani, din care fac parte oameni noi, plini de energie, cu o viziune asupra lumii ce rezonează perfect cu a mea. Oameni care cred, ca și mine, că trăim într-o lume care nu mai poate să facă abstracție de maladiile grave de care suferă. Ca să dau un exemplu, am ajuns într-un punct în care, dacă nu luăm măsuri serioase urgente, la nivel global, schimbările climatice ale căror efecte le simțim deja pe pielea noastră vor transforma planeta asta într-un loc ostil pentru generațiile următoare. Și este o iluzie să credem că dacă stingem becurile o dată pe an sau dacă nu mai cumpărăm pungi de plastic sîntem pe calea cea bună. Nu sîntem. Adevăratele probleme sînt cele peste 2 milioane de mașini produse de VW în ultimul deceniu, care înregistrau emisii de zece ori mai mari decît maximul admis. Milioanele de hectare de pădure amazoniană defrișate anual, în interesul marilor industrii. Milioanele de barili de petrol deversați în oceanele lumii, doar pentru că o serie de mari corporații ar avea de pierdut din trecerea la energie regenerabilă. Este fundamental greșit ca o mână de oameni să aibă de câștigat, pe termen scurt, cu prețul unei catastrofe ecologice și umanitare pe termen lung. Și eu cred că probleme de felul ăsta nu pot fi rezolvate decît prin mobilizarea întregii societăți, iar în democrația noastră reprezentativă, cel mai bun instrument pentru a face acest lucru este redactarea unui program politic, construirea unei forțe politice noi, în speranța că ți se vor alătura cît mai mulți oameni. Căci eu mai cred un lucru. Acela că sîntem fundamental datori față de societate și față de oamenii din jurul nostru. Că nu e deloc ok să nu ne pese, să nu ne intereseze, pentru că noi sîntem toți cine sîntem astăzi, pentru că unora le-a păsat. Asta nu înseamnă că am sau că avem soluții și răspunsuri la toate problemele. Ci doar că încercăm să le înțelegem cît mai bine și să lucrăm împreună pentru o lume un pic mai bună.

Abia aștept să citesc o carte scrisă de tine, Paul! Cu atât mai mult pe tema de mai sus. Care e filosofia ta de viață? Ce te ajută să iei decizii, după ce te ghidezi, mai ales în momente grele? Pentru unii este credința în Dumnezeu, pentru alții credința într-o formă de energie, pentru alții venirea extratereștrilor, toți credem în ceva.

Așa e. Toți credem în ceva. Și toți avem nevoie să credem, adică să ne ancorăm cumva în viitor ca să putem gestiona mai bine prezentul. Eu unul cred în oameni, nu în umanitate sau în specia umană (care sînt abstracții), ci în oameni. Și cred în oameni pentru că eu mai cred că, de fapt, toți sîntem unul. Știu, nu e descoperirea mea, dar uite cum înțeleg eu asta. Dacă mă gândesc la cine eram eu acum 25 de ani, să zicem, adică în jurul vîrstei de 8 ani, mă izbește faptul că am mult mai multe lucruri în comun cu tine, Ana, decît cu copilul de atunci. Nu sînt, desigur, complet străin de el, m-ar amuza teribil să-l văd, m-ar scoate din minți destul de repede, cel mai probabil, dar nici nu mai am prea multe lucruri în comun cu el. Cu tine, în schimb, am o groază de lucruri în comun. Și cred că, într-un mod destul de complicat, ce-i drept, noi sîntem toți oamenii pe care i-am cunoscut, cu care ne-am întîlnit, pe care i-am citit, despre care am auzit etc. Nu există un sine secret al nostru, un adevărat sine în căutarea căruia s-au pornit toți scriitorii de cărți motivaționale care, în opinia mea, sînt la fel de condamnabili ca vracii și vrăjitoarele de altă dată. Ceea ce sîntem noi, fără să fie reductibil la întâlnirile noastre cu ceilalți, este cumva rezultatul acestor întâlniri. Fiecare dintre noi sîntem, cum zicea Leibniz despre monade, reflecții ale întregii omeniri și purtăm cumva, în noi, întreaga omenire. Ceea ce înseamnă că sîntem, deopotrivă, responsabili față de ea. Mi se pare că, într-un fel, toate marile religii ale lumii pornesc într-un fel sau într-altul de la ideea asta, sau încearcă să o legitimeze. Nici creștinismul nu face altceva, în toate variantele sale. Știu, e mult mai ușor să formulezi filosofia ta de viață, decît să o implementezi zilnic, chiar și când e opt dimineața și n-ai chef de nimic sau când mergi cu metroul, într-o înghesuială feroce și ți-ai dori să coboare toată lumea la stația următoare.

Cumva subsumat filosofiei de viață, care sunt valorile tale de bază și cum le transpui în viața de zi cu zi? Acele valori pe care, dacă vei avea copii, ai vrea categoric să le dai mai departe.

Cumva, cred că am răspuns cel puțin în parte și la întrebarea asta. Cred, realmente, că ceea ce sîntem, ceea ce putem fi noi vine de la celălalt, de la ceilalți.  Cred că sîntem cu atît mai vii, că avem mai multă realitate, ca să zic așa, atunci când reușim să ne conectăm cu cît mai mulți oameni la un nivel profund, adică unul în care trecem dincolo de small talk-ul contidian. De asta cred că respectul pentru celălalt ar trebui să fie valoare fundamentală a oricărei societăți. Iar acest respect ar trebui să cuprindă și să implice iertarea. A ierta înseamnă a da celuilalt șansa să fie altceva decît fapta lui, poate blamabilă, să fie altcineva. Apoi mai cred că nicio formă de violență nu este tolerabilă, cu atât mai puțin cea față de cei mult mai neputincioși decît noi, cei lipsiți de apărare. Și cred că animalele pot fi cu ușurință încadrate aici. Mi se pare că industria alimentară din ultimele decenii mai ales a sacrificat cu totul orice norme etice și morale de dragul profitului. Niciodată, în istoria omenii, omul nu a tratat celelalte animale cu atîta cruzime cum o face acum. Ajunge să vezi (dacă reziști) un clip de 2 minute dintr-un abator sau dintr-o fermă de pui ca să-ți dai seama că, prin și cu acordul nostru tacit, am creat forme inimaginabile de iad aici, pe pământ. Lucrul ăsta mi se pare îngrozitor, mi se pare că nu se poate trăi cu așa ceva, cred că avem responsabilitatea să spunem: STOP! Opriți-vă!

Vorbești lucruri atât de importante și le spui atât de frumos încât aș vrea, sincer, să îți mai pun încă 20 de întrebări. Dar mă abțin, deocamdată. Într-un final, împărtășește cu noi cum te relaxezi. Ce te ajută după o zi grea sau dacă te cuprind anxietățile de orice fel. Și dacă tot suntem la acest capitol, poate ne împărtășești și o carte preferată și un film drag tare.

În ultima vreme, mă uit destul de des la documentare de toate felurile. Mă interesează foarte mult cele care au o temă istorică, pentru că mi se pare că trăim din ce în ce mai mult într-o epocă an-istorică, una care nu-și mai cunoaște și nu mai este interesată de propria istorie. Vreau să știu, de exemplu, cum am ajuns aici, într-o Europă în care naționalismul și extremismul de dreapta, care au distrus continentul nostru și ne-au făcut cadou două războaie mondiale, începe să prindă avînt. Am văzut, de curând, un documentar foarte bun despre războiul din Vietnam, destul de lung, ce-i drept, dar au fost șase-șapte ore care au meritat. În rest, îmi place să citesc. Cred că nimic nu se compară cu liniștea pe care ți-o dă lectura. E una dintre formele privilegiate ale întâlnirii cu celălalt. De curînd am descoperit un autor român senzațional, Răzvan Petrescu. Am citit vreo 4 cărți de-ale lui, două de proză scurtă, și le recomand. Mandarina, mai ales, e senzațională. Și dacă tot mi-ai dat prilejul ăsta, aș vrea să recomand încă o carte pe care am citit-o acum ceva vreme, Eating Animals, a lui J. S. Foer, care e un prozator american excelent din noul val. La filme îmi pierd de multe ori răbdarea și cheful destul de repede. Dar am văzut de curând un film făcut de frații Coen, care chiar mi-a plăcut: The Ballad of Buster Scruggs. Dacă îți place, să-mi spui!

Nu știu voi, dar eu nu m-aș sătura prea curând să citesc răspunsuri ale lui Paul la diferite întrebări. Mi-ar plăcea cât de des pot să ”pick his brain”, cum ar spune englezul. Mi-ar plăcea să îi aud răspunsurile la mii de întrebări pentru că e o gură de aer proaspăt să te poți conecta cu cineva care gândește atât de sănătos, profund și frumos. Mai mult, are și capacitatea de a exprima coerent și plăcut aceste gânduri. Rezonez puternic cu filosofia de viață descrisă mai sus. Cred că noi toți suntem inter-conectați și datori unul altuia cu respect și bunătate. Sper cu tot sufletul meu ca România să fie condusă într-o bună zi de oameni care simt, gândesc și sunt ca Paul. Și spun asta din perspectiva unei mame care își dorește ce e mai bun pentru copilul ei. ATÂT de sinceră e dorința mea.

Să ne fie de bine.

Leave a Reply