Femeile din viața noastră

Îmi amintesc cu o luciditate fantastică revelația pe care am avut-o când mi-am văzut ultima dată străbunica, acum ceva ani.

Pe străbunica mea o chema Ana. Ea e motivul principal pentru care numele meu este Ana. Stăteam liniștită pe patul ei, al Anei, în odaia ei răcoroasă, într-un sat din Banat în care am puține și vagi amintiri de pe vremea în care satul respectiv era locul meu preferat de colectat pisici de pe uliță, pentru a fi duse acasă la părinți și ”salvate”. Nu știu exact de la ce le salvam dar îmi părea mereu că sunt un fel de erou al bietelor pisici care zburdau libere prin iarbă.

În timp ce ea, Ana, străbunica mea, îmi povestea de toate, cu o energie și o claritate incredibile pentru o femeie de peste 90 de ani, am început să mă întreb de ce nu mi-am dat seama niciodată până atunci că o cheamă Ana. Mama Ana, Străbunica, Buni de la Văliug, oricum altcumva dar niciodată nu i-am zis Ana. Pentru că niciodată nu am văzut-o ca pe o Ana. Niciodată nu am văzut-o ca pe o femeie. De ce? Când și cum s-a întâmplat asta?

Poate pentru că nu i-am văzut niciodată ochii.
La vârsta de 27 de ani am văzut pentru prima dată ochii străbunicii mele. I-am ignorat mereu până atunci. Erau mari și albaștri. Erau atât de frumoși, atât de senini, atât de mari! Mă uitam la ea, mă minunam și îmi repetam în continuu în minte ”Doamne, ce ochi frumoși are străbunica mea! Sunt ochii unei femei de 20 de ani. Ba nu! Sunt ochii unei femei FRUMOASE de 20 de ani.” Îmi venea să îi cuprind fața în mâini și să dau jos straturi-straturi de riduri și de batic de pe cap și să ajung cumva la femeia frumoasă și atrăgătoare pe care o intuiam acum în spatele acelor ochi. Ce impuls stupid. Nimeni nu te pregătește pentru momente de genul ăsta oricum.

Ajunsă acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut poze cu cele două bunici ale mele pe care doar acolo, în poze le mai pot vedea. Să le caut ochii. Să intuiesc femeile care au fost. Pasiunile care le-au mânat. E greu. E tare greu să mai faci asta din poze și din povești. Dar mintea umană poate compensa. Poate crea povești incredibil de frumoase. Și dacă mintea le poate crea, ar putea la fel de bine să fie reale. Sau?

Dar povestea asta nu e tristă. Nici pe departe. Pentru că așa am învățat s-o văd pe mama. Am învățat să îi văd ochii. Am tresărit observând că par aceeași pereche de ochi pe care îi port eu zilnic. Învăț pe zi ce trece să văd femeia din spatele mamei. Să îi sesizez atenția pentru propria ei piele și felul în care ea miroase ba a vanilie, ba a flori de câmp, ba a ciocolată, dar tot timpul cu un strop de ghimbir. Să văd pasiunea pe care o pune în ritualul ei de împletire a părului. Mii de feluri în care știe să își împletească părul.

În spatele rolului de mamă, în spatele rolului de bunică, în spatele rolului de colegă, de soră, de mătușă, de soție, de prietenă, în spatele oricărui rol, trăiește intens o femeie. Acolo, în rolul ei primordial, acela de femeie, îi stau pasiunile, dragostea, dăruirea, naturalețea, frumusețea. Acolo zac gânduri minunate pe care, dacă nu suntem atenți, ajungem să le compunem doar din povești și din poze mai târziu. Acum, mă uit mereu după femeile din femeile ce mă înconjoară. Am învățat să separ rolul de mamă, de bunică sau de prietenă și să văd femeia. Doar așa se leagă prieteniile de-o viață. Doar așa afli ce femeie incredibilă este mama ta. Bunica ta. Mătușa ta.

Mama e mama. Mama e atât de ”mama” încât ajunge să reprezinte un întreg univers. E un rol atât de complex încât te poți pierde complet în el. Cât de bine îți cunoști de fapt mama, această singură ființă care te va iubi mereu fără condiții și fără limită? Ce visuri mai are mama ta acum? Ce visuri avea când avea vârsta ta? Care e mirosul ei preferat în lumea asta mare? Ce ar prefera să mănânce dacă ar fi să își aleagă ultima masă pe acest Pământ? Când i-a fost cel mai greu în timp ce tu creșteai? Ce regrete are? Cine e femeia din spatele mamei? Mama e atât de mama încât uităm de femeia care stă la baza ei. Aceeași femeie care a iubit cândva, cumva, un bărbat, ca tu să poți să te naști.

Să ne fie de bine.

 

 

Foto: tablou pictat de Natalia Tejera

Leave a Reply