Small talk? Nu, mulțumesc.

Pe când eram în liceu, exista în Reșița, orașul în care am crescut, o bombă de club al cărui nume nu mi-l amintesc nicicum dar căruia cu toții îi spuneam Groapa. Parcă. Nu mai sunt de mult timp sigură pe memoria mea. Cert este că în fiecare seară de joi, după întâlnirea săptămânală a Cenaclului literar Semenicul, acolo ajungeam, în Groapă. Era un club aflat într-un subsol în care nu știu ce se întâmpla în restul săptămânii sau în weekenduri, dar joia se cânta și se dansa muzică rock. Băuturile erau ieftine, oamenii erau faini. Restul nu mai conta.

Într-o astfel de seară de joi, undeva spre miezul nopții, mi-am așezat sufletul, ostenit de atâta dat din cap și din mâini, pe una dintre boxe, chiar lângă ringul de dans. După nici 2 minute, s-a aruncat val vârtej lângă mine o domnișorică (ceea ce eram și eu pe atunci de altfel) pe care nu o mai văzusem niciodată. Era mare lucru, că ne cam știam cu toții în vremea respectivă. S-a uitat lung la mine, mi-a zâmbit, i-am zâmbit înapoi și a început să strige șoptit spre mine așa cum vorbești cu cineva într-un club unde muzica sună tare și vrei să te audă cât se poate de clar dar nu vrei să te audă nimeni altcineva:
”Mă gândeam că măcar serile de joi, cu muzica asta bună mă vor face să îmi fie mai puțin dor de fratele meu, care a murit anul trecut. Se pare că totuși efectul este chiar opus.” Nu era beată. Chiar deloc.

Ușor de intuit că a urmat una dintre cele mai faine conversații din viața mea. Am povestit aproape o oră (ea mai mult decât mine) și îmi amintesc mare parte din discuție până în zi de azi. Nu se întâmplă zilnic să poți purta cu cineva complet străin conversații cu sens, care contează, care emoționează și care schimbă ceva în tine. Nu se întâmplă des nici cu persoane cunoscute. Din păcate.

Undeva, adânc înăuntrul meu, îmi doresc ca fiecare conversație, cu oricine de pe lumea asta să înceapă așa. Așa nu înseamnă cu ceva profund trist ca în cazul de mai sus. Așa înseamnă ceva ce contează, ceva cu sens, ceva bun, ceva plin. Ceva care nu e ”ce mai faci”, ”cum mai ești” ”am auzit că”(inserați aici orice bârfă vreți voi). De la an la an reduc tot mai mult cantitatea de small talk din viața mea. Dacă voi avea privilegiul de a îmbătrâni probabil voi fi una dintre babele alea care, când le vizitezi îți povestesc direct ceva revelație avută din ultima carte citită sau care te iau direct în curte să îți arate stelele de pe cer seara, înainte să te servească cu orice. Probabil nici n-o să te servesc că o să uit. Nu-mi place small-talkul. Nu mai bine povestim despre viață, despre educație, despre suflet, despre sex, despre copii, despre cărți, despre părinți, despre lume și despre proiecte de suflet?

Nu-mi place small-talkul și devin din ce în ce mai stângace cu el. Așa că, dacă ne așezăm vreodată întâmplător unul lângă altul sau una lângă alta în vreun birt sau pe vreo bancă în parc, spune-mi despre cât de singur te simți uneori, despre ce te ține treaz/ă în unele nopți, despre ochii mamei sau despre poveștile tatălui, despre ultima carte care a trezit ceva în tine, despre felul în care lucrezi să schimbi lumea sau despre visuri pe care încă nu le-ai împlinit.

Să ne fie de bine, cu primăvară cu tot.

 

Leave a Reply