Om de bine. Simona Tătar

Am o slăbiciune pentru oamenii competenți. Îmi plac. Mult de tot. Îmi place că poți avea încredere în felul în care își fac treaba, îmi place că poți avea încredere în sfaturile pe care ți le dau. Atunci când se întâmplă ca un om competent, priceput în meseria sa, să mai fie și OM, să emane bun-simț prin toți porii, pentru mine personal intră rapid pe lista de oameni preferați în lumea asta mare. Și nu e o listă prea lungă. Combinația între a fi om bun, cald, plin de bun simț și extrem de competent e una fantastică. Cred cu tărie că aceștia sunt oamenii despre care ar trebui scris peste tot, oamenii despre care ar trebui să auzim cel mai mult, oamenii cu care și prin care să ne inspirăm noi toți, unii de la alții. Încă mai sunt destui astfel de oameni în România și asta e speranța de care aleg să mă agăț.

Simona Tătar e medic pediatru în Clujul lui 2019. E un medic bun, priceput, un om cald și răbdător. Nu ai cum să îți dai seama de importanța unui medic pediatru bun până nu ai copii, oricât de mulți prieteni cu copii ai avea, oricâte povești ai auzi. Până nu ești tu însuți speriat din cale afară lângă propriul tău copil bolnav, nu ai cum să înțelegi ce mană cerească poate fi un medic bun, în care ai încredere, și care mai presus de toate îți explică totul cu răbdare, îți vorbește frumos, ba chiar îți răspunde la telefoane și mesaje deși nu îi este ușor să le facă pe toate.

Mă bucur teribil că pediatrul spre care merg mereu cu încredere a acceptat acest mini-interviu. Până în acest punct, am cunoscut-o doar ca medic și nimic mai mult. Am intuit omul din spatele stetoscopului și acum multe dintre lucrurile frumoase pe care le-am intuit mi s-au confirmat. M-au emoționat mult răspunsurile de mai jos. M-a emoționat faptul că un medic care contează așa de mult în viața mea a ales întâmplător pediatria și mă bucur nespus că a făcut-o. După cum veți vedea, sunt lucruri mari spuse în cuvinte mici. Arta simplității, cu alte cuvinte. Nu am editat nimic, am păstrat răspunsurile exact așa cum au venit pentru că sunt autentice, clare, calde. Ca omul care le-a emis.

Cum de ați ales medicina, cu precădere pediatria ca specializare și cum de ați ales să o practicați în România?

La mine nu a fost deloc o poveste clasică, în care de mic copil mă visam ”doctoriță”. Am fost chiar foarte nehotărâtă până la începutul clasei a XII-a. Am urmat un profil matematică fizică la liceu și mă gândeam unde să dau admitere în funcție de ce materii îmi plăceau. Așa am ales medicina.

La fel de”neprevăzută” a fost și alegerea specialității după 6 ani de facultate și susținerea examenului de rezidențiat. Oare ce să aleg ? Am oscilat între nefrologie, medicină internă, boli infecțioase, pediatrie și coborând scările din amfiteatrul de la Medicală 2, unde se desfășura teleconferința, în 2002, am zis ”hai să fie pedi ! și ”pedi” a fost.

Practic, m-au ales și medicina și pediatria, fără a fi avut la acel moment vreo motivație validă. Cert este că nu mă văd profesând altceva sau să practic în altă specialitate în momentul de față ; iar pediatria a fost o revelație. M-a speriat la început, eram destul de nesigură de alegere, dar o fost o frumoasă transformare : de la adultul care nu știa ce să spună, ce să facă în prezența unui copil, am reușit pe parcurs să am o relație foarte specială cu ei, de la medicul ”generalist” care după 6 ani de facultate are o vagă idee despre ce înseamnă această specialitate, am reușit, cu răbdare și muncă, să înțeleg și să iubesc pediatria.

Eu am lucrat în Cluj, cei 5 ani, ca medic rezident pediatrie. A fost o perioadă mai entuziastă, naivă, grea în același timp, iar din acea perioadă nu îmi amintesc să fi simțit foarte tare neajunsurile ”sistemului” și să-mi doresc foarte mult să lucrez în altă țară; mă tenta ideea din curiozitate, să pot să văd ce se face, cum se face în altă țară și nu din alte motive. Din alte motive a venit, însă, după ceva vreme, când, ca medic specialist, am început să simt și lipsurile. Eram și sunt conștientă de toate aspectele diferite și tentante care te pot atrage, dar pe mine personal, m-a apăsat partea financiară. Am făcut 7 ani naveta Cluj(Pedi3) – Gherla, zilnic, cu trenul și la un moment dat am cedat și am plecat în Franța ,unde am lucrat pe durata unui an, într-un spital mic din Alsacia. A fost un an greu și frumos, în care am văzut multe diferențe, în care am fost respectată ca medic, am lucrat într-un sistem organizat, cu oameni civilizați și am trăit într-o zonă foarte frumoasă geografic. A apărut și propunerea de a rămâne definitiv sau cel puțin pe 5 ani, am gândit-o și în final am zis nu și m-am întors în România, în 2010. ”Sechelele” au rămăs evident, dar sufletește nu am reușit să mă atașez suficient și să mă văd trăind acolo restul vieții mele. Aceste decizii ale medicilor care revin sau care rămân sunt foarte personale și diferite de la om la om, la fiecare deciziile fiind influențate de mulți factori – profesionali, emoționali, familiali, financiari.

Am ales să continui în România, cu regretul și resemnarea că nu ne putem schimba, că nu are rost să sper că voi vedea aici colaborare între medici, echipe, respect reciproc medic-pacient, respect reciproc medic ”mic”-medic ”mare” și deschidere la schimbare. Dar, se poate face medicină de calitate în România, avem medici inteligenți, dedicați, geniali și avem medici tineri foarte buni și entuziaști, doar să avem grijă de ei.

Noi toți, cei care vă știm din perspectiva de pacient, vă percepem tare calmă și echilibrată. În mod evident iubiți copiii și meseria aleasă. Întrebarea este care e filosofia de viață după care vă ghidați? Ce vă ajută să păstrați acest calm, ce vă ajută să luați decizii și să răspundeți oricărei întrebări legate de sensul nostru pe pământ?

Cred în Dumnezeu și după cum am început răspunsul la prima întrebare. Sunt convinsă că există o forță divină, care ne conduce viața în unele momente, independent de voința noastră. Ca om, ca fiecare dintre noi, m-am schimbat mult pe parcursul vieții. Medicina presupune un contact aparte cu omul , iar pediatria cu copilul și mama/mai rar și tata. În timp, am realizat importanța acestui contact, fiind la fel de important ca actul medical în sine. Am realizat cât de important este să vorbesc, să explic, să mă adaptez diferitelor temperamente de ”mămici”, să înțeleg nevoile lor. Mi se spune des că transmit liniște și calm și mă bucur dacă pot să fac asta .

Sunt multe lucruri după care mă ghidez, dar atât profesional, cât și în viața personală, am realizat în timp  că cel mai important este ”TO CARE” (spune mai mult parcă lăsat în forma ”englezească”). Iar cea mai faină filosofie de viață ar fi cea a copiilor, dar nu prea ne iese – să fim sinceri, să ne bucurăm de cele mai mărunte lucruri și să ne zâmbim și să ne îmbrățișăm spontan.

Legat tot de filosofia de viață, cum vă împăcați cu gândul morții? Ca medic vă loviți de asta probabil mai des ca noi, ceilalți.

Ca mulți dintre noi, evit să mă gândesc la moartea mea și ca mulți dintre noi, prefer să cred că este ceva dincolo.

Și ca medic și ca om, cel mai greu mi-a fost să mă confrunt față în față cu moartea unui copil. Atunci e multă frustrare și durere și neputință și neînțelegere și, în acele momente,  revoltă față de divinitate. Treci greu peste ele ca medic, dar cel mai greu trece familia. Nu sunt părinte și pot doar să-mi imaginez astfel de durere – eu am avut o soră care a decedat micuță, la vârsta de sugar, iar mama nici acum, după 40 de ani, nu pot să zic că s-a detașat de eveniment. În astfel de momente nu ne putem ține în frâu anxietățile, ne ”ajută” viața agitată ce-și urmează cursul și nu ne prea lasă timp să ne gândim la ele.

Ne împărtășiți 3 lucruri sau acțiuni care vă emoționează/ care vă plac / care vă ajută întotdeauna să treceți dintr-o stare proastă într-una bună?

Copiii
Alergarea
Salsa

O carte și un film care vă sunt foarte dragi și pe care ni le recomandați cu încredere?

Carte : Cel mai frumos loc din lume e chiar aici”,  Care Santos și Francesc Miralles
Film : Collateral Beauty

Ea este Simona Tătar, medic pediatru și om de bine. Încă unul dintre oamenii care au ales și aleg în fiecare zi să facă ce e bine, ce e corect, ce îi ajută cel mai mult pe ceilalți, chiar dacă nu e și cel mai ușor. Visez la o lume plină de bunul-simț și de răbdarea acestui om.  Pentru mine e mereu o inspirație să aflu filosofia de viață după care se ghidează acești oameni. Sper că a fost la fel și pentru voi.

Să ne fie de bine.

Leave a Reply