13 lucruri pe care le credeam cu tărie despre copii înainte să am copii

Am râs bine de una singură scriind cele de mai jos. Ca noi toți, și subsemnata a avut niște idei foarte clare despre a avea copii și despre cum ar trebui educați, cu mult înainte ca propriul copil chiar să apară în peisaj. Printre cele pe care încă mi le amintesc foarte clar se numără așa:

1. Că este foarte important să învețe copilul de mic să doarmă singur în camera lui.
Cum adică să doarmă cu noi în pat? Păi pentru ce are camera lui? Dacă îl las să doarmă cu noi încă de mic, o să doarmă așa până la adânci bătrâneți și uite așa se va duce naibii sănătatea mintală a întregii familii.
Filip a dormit cu noi în pat până la un an și 9 luni pentru că așa a ales el. De atunci dormim ocazional cu el în patul lui, în camera lui, atunci când are nevoie de noi. Dacă ar fi vrut să mai doarmă cu noi în pat încă 3 ani, nu aveam nicio problemă cu asta. Copiii nu se învață prost, ei doar fac pașii spre independență atunci când sunt pregătiți, fiecare în ritmul lui. A fost ideal să îl am cu mine în pat în primul an când încă îl mai alăptam și noaptea. E mai ușor pentru toată lumea, copilul se simte integrat și fericit iar teoriile care spun că trebuie învățați să doarmă singuri cât mai repede chiar dacă asta presupune să îi lași plângând de mama focului la ei în cameră sunt absolut barbare și îngrozitoare atât pentru mamă cât și pentru copil.

2. Că alăptatul în public e o chestiune pe care o practică femeile rrome.
Și numai, numai ele. Vă spun sincer că am tot încercat să îmi amintesc vreo femeie care alăpta în public înainte să fi născut eu și nu reușesc nicicum să îmi amintesc. Așa cum după ce am născut le-am văzut peste tot. Cale lungă a fost până am înțeles cât e de natural, de frumos și de normal ca un bebeluș să mănânce de la mama lui oricând, oriunde dorește.

3. Că nu îi voi permite vreodată copilului meu să facă vestitele crize de isterie în public. MIE NU MI SE VA ARUNCA COPILUL CU FUNDUL PE JOS ÎN MIJLOCUL MAGAZINULUI. Îmi repetam hotărât ori de câte ori vedeam o astfel de scenă. DOAMNE, DAR DE CE URLĂ AȘA COPILUL ĂLA? NU ÎI POATE FACE NIMIC? Nu. Et voila, nu există niciun truc magic prin care vreun copil să tacă instant atunci când trece printr-un moment dificil. Da, da. El, copilul. El trece printr-un moment dificil. Și noi deodată cu el, dar asta numai pentru că avem și noi propriile dureri și rușini.

4. Că nu avem nevoie de nimeni din familie în afară de noi doi, soț și soție, pentru a crește copilul. De ce să îmi doresc bunicii copilului aproape? Știu ce trebuie să fac cu el, nu îmi place să își bage nimeni nasul, familia noastră e a noastră și atât, iar mie, repet, chiar nu îmi place să îmi spună cineva cum să îmi cresc copilul. Mda. Aș da orice acum să am părinții aproape încât să ne poată ajuta chiar zilnic dacă s-ar putea, cu Filip. Și cu asta îmi închei pledoaria. Cine a zis odată, demult, că e nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil, știa foarte bine ce vorbește.

5. Că o să îmi doresc multă lume în vizită la spital imediat după ce nasc, musai cu baloane și ciocolată multă. Aici dau vina pe filmele americane. Pe toate gagicile alea care arată atâta de proaspete și de neprihănite după ce nasc și par cele mai fericite femei din lume când salonul le este plin de rude și de prieteni care mai de care plini de baloane, ciocolată și jucării. Ba mai mult, bebelușul trece frumos din mână în mână pe la fiecare și nimeni nu pare să aibă vreo grijă pe lume. Ce gândesc acum când văd scenele astea? CUM poate să stea în fund femeia aia? Nu a avut parte de epiziotomie? A născut prin cezariană? Dacă da, revin la prima întrebare – cum poate să stea în fund? De ce arată ca și cum tocmai a ieșit de la spa? Unde e părul uns de la atâta transpirație a chinurilor de a scoate un copil din tine? De ce lasă copilul ăla abia născut să treacă prin toate mâinile? Au fost spălate toate mâinile alea? Știu chiar toate să țină un cap de nou-născut? Nu mai bine ar lăsa-o pe biata femeie să doarmă toți oamenii ăștia? I-au adus mâncare pentru când ajunge acasă cu bebelușul măcar? Ați prins ideea.

6. Că eu nu o să îmi feresc copilul de microbi. Toată lumea știe ce important este să își construiască imunitatea. Mhm. Treaba asta ține fix până te prinzi ce înseamnă nopți întregi nedormite lângă copilul căruia nu îi scade nicicum febra, lângă copilul care plânge în neștire că nu poate respira din cauza mucilor. Nu zic nu, e important să nu fie ținut într-o bulă, ferit de tot și de toate, dar tot faci ca toți dracii dacă se pune problema să primești în vizită oameni bolnavi. Adică, viruși peste tot, înțelegem, dar nici să ți-o faci cu mâna ta nu e treabă.

7. Că îmi voi învăța copilul să doarmă cu zgmote și sunete de tot felul. Când ai un copil ca al meu, care în primul an de viață nu a dormit mai mult de două ore legate nici ziua nici noaptea, evăr, evăr, evăr, devine absolut necesar să nici nu sufli atunci când doarme și să înjuri orice ființă vie care produce vreun sunet în preajma casei în care tocmai ai adormit bestia.

8. Că o să doarmă.
Ha ha ha ha ha.

9. Că mă voi întoarce foarte repede la serviciu și că abia voi aștepta asta. Nu știu alții cum sunt, dar eu una mereu am iubit ce am făcut. Serviciul a fost mereu cel ales de mine și mi-a plăcut ce am avut de făcut. Chiar și în acest context, pe cât de mult am crezut că o să îmi lipsească trainingurile, oamenii, adrenalina, pe atât de puțin mi-au lipsit de fapt, pe măsură ce lunile treceau și cu ele odată Filip creștea. Mereu voi lucra. Departe de mine gândul de a renunța complet la traininguri vreodată. Dar nimic, NIMIC nu se compară cu creșterea propriului tău copil, cu șansa de a-i fi aproape și de a nu rata nimic din dezvoltarea lui. Cu șansa de a pune o amprentă reală asupra copilului tău.

10. Că al meu copil va mânca ce este de mâncare și dacă nu îi convine, poate să flămânzească, cât vrea el. Aici am râs cel mai bine, amintindu-mi cu câtă convingere credeam asta înainte să am cel mai mofturos mâncător din lume la masă. Pe care niciodată nu l-am lăsat să moară de foame, deși ar fi meritat cu vârf și îndesat de câteva ori. În rest, toate bune și frumoase. Atâta timp cât nu are în farfurie nimic verde, nimic amestecat gen tocană, unde să nu fie perfect clar ce e în farfurie, nimic prea lipicios, nimic din categoria legumelor cu exceptia cepei și nimic care să miroasă ciudat, ne înțelegem. Cât de cât.

11. Că nu voi fi niciodată una dintre mamele alea nebune după copiii lor, mega-super-extra îndrăgostite de tot ce face sau spune copilul lor. Și ce păcat ar fi fost să mă fi ținut de această credință! Orice copil de pe lumea asta merită măcar un părinte care să fie mega-super-extra-fantastic de îndrăgostit de el. Ce lume fantastică ar fi.

12. Că știu ce înseamnă oboseala cronică. Îmi amintesc perfect multe momente dinainte de a avea copil în care chiar am fost extrem de obosită. Multe teambuildinguri din care m-am întors așa de obosită că am dormit două zile aproape în continuu mai apoi. Tocmai aici e șmecheria și adevărul: și înainte de a avea copii știi ce înseamnă oboseala, atâta că ea durează mai puțin. Momentul în care dormi muuuuuuuult, ca să recuperezi, tot vine la un moment dat. Ori după copil, ca să dormi vreo două-trei zile în continuu ca să îți revii, ai de așteptat vreo 16 ani.

13. Că totul devine mai ușor pe măsură ce cresc. ”Copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari.” Nimic nu mă enerva mai tare ca replica asta atunci când Filip era bebe și mă stresam din cale afară cu una sau cu alta. Și totuși, nimic mai adevărat. Unele devin mai ușoare, altele devin mai grele. Balanța e mereu la fel. Rămâne cel mai frumos și cel mai greu lucru din univers această creștere a propriului copil, indiferent de vârsta ta sau a lui.

Să ne fie de bine.

Leave a Reply