Om de bine. Adriana Cristian

Îmi amintesc perfect momentul în care am dat mâna prima dată cu Adriana din două mari motive: ochii și vocea. Știu, sună superficial. Dar să fim serioși, întotdeauna ceva aparent superficial lasă o impresie asupra noastră când cunoaștem un om nou. Adriana are ochii albaștri, frumoși și deosebit de calzi, asemeni oamenilor cărora le scrie în frunte că sunt buni. Sunt mulți oameni buni pe lumea asta, dar unii au norocul să se vadă asta pe ei fără să facă vreun efort. Așa e și Adriana. Un om bun cu ochii calzi și cu un timbru vocal aparte. Aici nu vă pot ajuta, va trebui să o invitați la o cafea ca să înțelegeți despre ce vorbesc. Cert e că este una dintre vocile pe care le recunoști ușor în orice mulțime. Nici prea puternică, nici prea stinsă, îndeajuns de apăsată încât să crezi cu tărie tot ce îți spune. Nu pentru că ar vrea să îți vândă gogoși, ci pentru că ea chiar crede foarte tare în lucrurile pe care le transmite.

Adriana știe bine să facă project management și face asta de mulți ani, în prezent în cadrul unei companii din domeniul IT. Trăiește în Cluj alături de cele două fete ale ei și de soțul său, Vlad (alt om blând, pe fața căruia scrie bunătate, nu știu zău cum s-au găsit). În prezent, e pe lista primilor 15 candidați USR pentru alegerile europarlamentare. Ceea ce este minunat și important. De ce? Pentru că o cunosc îndeajuns de bine încât să știu că e inteligentă, integră, adaptabilă, curioasă să știe mereu mai mult și mai bine și pentru că vrea să facă bine. Mult bine. Tocmai de asta e extraordinar că a decis să nu stea deoparte și tocmai aceștia sunt oamenii pe care eu una mi doresc cât mai implicați în politică.

Dar nu despre politică am povestit cu Adriana pentru acest articol. Despre ce face ea în USR, cum gândește și ce planuri faine are pentru țara noastră puteți vedea pe pagina ei, aici. 

Ce faci tu fain în ultima vreme, Adriana?

Predau! Bine, cresc copiii, lucrez, candidez pentru europarlamentare, lucruri pe care le știi deja și predau studenților. Îmi place foarte mult interacțiunea cu ei. Foarte mult. Ai fi șocată să vezi cât de multă muncă ai de depus ca să îi faci să îți adreseze o întrebare dar și satisfacția e pe măsură atunci când într-un final își dau drumul și ideile curg. Mă știi pe mine. Cred foarte tare în educație și mi-am dorit de multă vreme să predau. Simt că în lucrul cu tinerii poți avea un impact foarte mare.

Adriana, știi că nu sunt fan small talk și discuții de umplutură. Așa că o să trec direct la subiect. Ești un om fain. Fain de tot. Faci lucruri faine chiar dacă e greu și obositor. Mi-ar plăcea să știu care e filosofia ta de viață. Prin filosofie de viață înțeleg care sunt crezurile tale, valorile de bază, ce te ajută să iei decizii, să treci mai ușor peste momente grele, ce îți dă sens.

După cum știi deja, crezul meu principal este cel cu care merg înainte și în campania pentru europarlamentare – VREAU! TREBUIE! POT! În spatele lui Vreau Trebuie Pot este o poveste, o poveste ce a început în 1999 când, fiind un adolescent  tipic și încercat nu reușeam deloc să mă adun pentru a face ce-mi propuneam, astfel că atunci credeam că nu Pot .  Așa a apărut povestea doar că atunci, la început a fost Pot! Trebuie! Vreau! Am început să-mi repet obsesiv că Pot pentru că Trebuie și pentru ca viața să nu fie o corvoadă am adăugat și Vreau, dar nu credeam deloc în acel vreau. A funcționat. De-a lungul timpului am fost deseori și în povestea lui Trebuie! Pot! Vreau! Din motive evidente. Pentru că multe dintre lucruri TREBUIAU făcute (examene, servicii si chiar unele relatii). Mai rar m-am găsit în situația lui Pot! Vreau! Trebuie! Au trecut ceva ani de atunci  și acum știu că Pot doar dacă Vreau, dar a fost un drum lung până aici. Așadar, iată-ne azi aici, în versiunea lui VREAU! TREBUIE! POT! știiind clar că dacă vreau ceva și trebuie făcut atunci clar pot.

Ce altceva în afară de această filosofie de viață foarte faină vrei să le insufli/ lași în urmă ca valori fetelor tale?

Vreau să știe că viața este despre a fi fericit în timp ce nu îi faci nefericiți pe ceilalți cu fericirea ta. Și asta înseamnă să alegi să fii fericit. Să alegi să fii tu și nu este despre a fi ce-și doresc ceilalți să fii. Să fii tu fix cum vrei cu condiția să nu le faci rău altora.

Vreau să știe că pot face orice dacă muncesc pentru asta și mi-aș dori să nu-și piardă niciodată pasiunea pentru a învăța pe care o au acum, când sunt mici.

Și mai mult decât orice vreau să știe că sunt iubite exact așa cum sunt, nu pentru ce vor deveni ci pentru ceea ce sunt.

Ai vorbit despre fetele tale așa cum cred că simte fiecare părinte complet îndrăgostit de copiii lui. O altă chestiune, ceva mai grea, pe care undeva adânc o purtăm fiecare dintre noi, fie că suntem părinți fie că nu, dar poate mai ales pentru că suntem părinți, e anxietatea față de moarte. Ea face parte din orice filosofie de viață. Cum te descurci cu anxietatea asta și care e crezul tău, ne mai așteaptă ceva după sau asta e tot? 

Mă chinui cu întrebarea asta.
Mă descurc greu pentru că îmi place atât de mult să trăiesc. Îmi place viața mea acum și aici și simt că mai am atât de multe de făcut. E frica mea cea mai mare, e atât de mare încât îmi e frică să vorbesc despre ea ca nu cumva să se întâmple. De când sunt mamă îmi doresc și mai mult să trăiesc, să le văd mari, să mă bucur de ele și singura frică mai mare decât asta e cea care implică boala și copiii. Dacă aș putea să-mi pun o singură dorință, n-aș ezita și aș zice clar că aceea e ca ele să fie sănătoase și să aibe o viață lungă.

Am trecut prin niște situații mai complicate la a doua sarcină așa că Vlad are o listă cu multe task-uri pentru cazul în care nu mai sunt. Eu cred în Dumnezeu. Nu a fost tot timpul așa – am fost ateu declarat o lungă perioadă de timp, dar simt altceva și am învățat să nu mă mai opun simțirii– simt că există ceva acolo și deseori mă simt acasă în biserică. Știu că poate să fie datorită lucrurilor pe care le-am învățat, datorită bunicii mele și a învățăturilor ei, dar e un sentiment pe care-l am.  Cumva nimic din jurul nostru nu dispare, nu cred că noi așa complecși cum suntem vom dispărea, ci doar ne transformăm. Mai cred și că “Dumnezeu preferă lemnul, lemnul și spațiile mici”.

Ne creștem însă fetele altfel decât am fost noi crescuți. Le creștem să știe că e ok să alegi ce crezi sau nu crezi și pentru a putea face asta e important însă să știi, să cunoști, să ai informații.

Adriana, lucruri intime și tare frumoase ai împărtășit cu noi. Din filosofia ta de viață putem învăța cu toții. Îți mulțumesc. Lasă-ne cu câte o recomandare de carte și de film acum, spre final. Ceva drag ție.

Micul prinț e cartea la care mă întorc cu drag cel mai des și o redescopăr tot altfel la vârste diferite. O știu din generală de la diriginta mea, profa de franceză, care ne-o prezenta atât la orele de franceză cât și la cele de dirigenție. Legat de film, o să-ți spun my guilty pleasure: Pride and Prejudice.

Dacă e totuși să numesc un film care îmi place și nu un ”guilty pleasure”,  atunci poți să alegi orice film de aici: La vita e bella, Amelie, GoT, The eternal sunshine of the spotless mind, aproape orice cu supereroi.

 

Ea este Adriana. Unul dintre oamenii faini și buni de la noi din țară. Unul dintre oamenii care aleg în fiecare zi să nu stea deoparte și să facă ce e corect și ce le aduce bucurie, nu ce este ușor.  Pentru mine e mereu un moment plin de inspirație să povestesc cu astfel de oameni, sper că a fost la fel și pentru voi să citiți.

Să ne fie de bine.

 

 

Leave a Reply