Mantră pentru zile cu adevărat proaste

LUI ÎI ESTE ȘI MAI GREU îmi spun respirând adânc în timp ce Filip trage câinele de coadă deși l-am rugat de un milion de ori să nu o facă. Și apoi îl opresc.

LUI ÎI ESTE ȘI MAI GREU îmi repet în timp ce el se miorlăie și se mârâie și urlă la mine cu furie să îl las să tragă câinele de coadă. Mi-este greu în astfel de momente să îmi amintesc că e un copil extraordinar, cuminte, bun, isteț, educat și că acesta este doar un moment. Mi-este greu să nu îl percep în acest moment ca pe un răsfățat care mă sfidează și care face intenționat ceva rău. Așa că tot ce pot face este să îmi amintesc că LUI ÎI ESTE ȘI MAI GREU în acest moment. NU este vorba despre mine. Este vorba despre el și muntele lui de emoții cu care nu știe ce să facă. Și asta e complet adevărat deși contraintuitiv și greu de înțeles.

LUI ÎI ESTE ȘI MAI GREU îmi spun în timp ce mă străduiesc să fac un pișu în timp record ca nu cumva să dea careva foc la casă în momentele respective (el sau prietenul lui cel mai bun, câinele din dotare) pentru că știu că al meu copil e în starea ”AIA”. Starea în care e pus pe făcut orice știe că nu are voie, starea în care aproape că cerșește ca mami să îi pună o limită fermă și eliberatoare sau să îl certe ca să poată începe mârâitul, plânsul, urletele și orice altceva l-ar putea ajuta să se descarce.

LUI ÎI ESTE ȘI MAI GREU. Pentru că are abia 3 ani și se străduiește să înțeleagă lumea și societatea în care trăim. Pentru că are 3 ani și are nevoie de noi pentru a putea înțelege de ce e furios când e furios, de ce e speriat când e speriat și mai presus de toate, ce să facă atunci când se simte așa.

Copilul nu e niciodată nesimțit. Nu e niciodată răutăcios. Nu e manipulativ și nu încearcă să te supere sau să te enerveze cu orice preț. Să fim serioși. Copilul își adoră mama și tata. Mai ales la 3 ani. Părinții, oricum ar fi ei, sunt tot ce are mai de preț un copil. Copilul nu încearcă să te rănească, el ESTE rănit. Nu încearcă să te supere, el ESTE supărat. Nu încearcă să îți facă viața grea, ÎI ESTE LUI GREU. Și asta e valabil pentru orice copil de pe lumea asta. Nimic nu m-a ajutat mai mult în relația cu copilul meu decât această schimbare de perspectivă. Ori de câte ori mă uit la Filip și văd un copil care face ceva ”rău”, ceva ”urât”, văd un copil care are o nevoie pe care nu știe să o exprime. Văd un copil căruia îi e greu din ceva motiv și nu știe cum să ceară ajutorul. Da, corectez și comportamentul. Nu, nu îi voi permite să coloreze toți pereții doar pentru că îi este greu, dar întâi are nevoie de mine. Întâi are nevoie de mine să îl ajut să se liniștească. E absurd să ne așteptăm ca un copil de 3 ani să se poată liniști singur. Are nevoie să vadă că și atunci, când se comportă tare tare urât, e iubit. E iubit la fel de mult și de blând. Chiar dacă nu are voie să tragă câinele de coadă. Chiar dacă îi este pusă o limită. Chiar dacă.

Și hai să fim sinceri unii cu alții. Câtor dintre noi nu ne-ar plăcea să colorăm naibii toți pereții din casă, să spargem toate farfuriile într-un moment de furie, să urlăm până nu mai avem aer, să lovim în canapea sau să rupem niște haine de pe noi cu patos pentru o dulce, dulce, dulce eliberare? Dar ne oprim. Nu colorăm pereții pentru că știm că tot noi trebuie să îi curățăm cumva mai apoi. Nu spargem toate farfuriile (deși, Dumnezeule ce distractiv ar putea fi!) pentru că știm că trebuie să cumpărăm altele mai apoi. Suntem plini de frâne pentru că suntem plini de responsabilități. Un copil nu are aceste frâne. Și îl putem blama? NU. Îl putem învăța ce sunt consecințele și da, îl putem învăța ce e ok și ce nu e ok să facă, dar NU îl putem blama pentru că îi vine să arunce și să spargă și să coloreze toți pereții.

LUI ÎI ESTE ȘI MAI GREU. Doar schimbându-ne cu totul perspectiva putem să gestionăm cu adevărat mai bine situațiile în care sângele începe să fiarbă în noi. Doar pornind mereu de la premisa că al tău copil nu e rău, nu e nesimțit sau needucat, ci are un moment nasol, doar așa poți să rămâi blând și iubitor când îl disciplinezi. Altfel, devii doar un adult rănit care se luptă inutil cu un copil rănit. Și nu e nimic corect într-o astfel de luptă.

Dacă îmi pierd în continuare cumpătul? Da. Mai des decât mi-aș dori. Dar mă și controlez mai des decât m-am așteptat. Și asta este cel mai important. LUI ÎI ESTE ȘI MAI GREU. Iată o mantră care, cred eu, îndeamnă la empatie mai mult decât la luptă.

Și acuma, spuneți-mi voi mie, sincer, când vă comportați execrabil cu cineva drag doar pentru că aveți un moment de rahat sau pentru că sunteți furioși și nu știți de ce, ce n-ați da ca celălalt să respire adânc și să își spună ”trebuie că îi este tare greu acum”?  Și noi, ca și copiii, avem cea mai mare nevoie de alinare și de conexiune atunci când ne comportăm cel mai urât.

Să ne fie de bine.

Leave a Reply