Bunătatea începe acasă.

De fiecare dată când îi citesc din cartea despre Refugiați și Emigranți, Filip se întristează. Părinții mei nu mi-ar fi prezentat o astfel de carte la 3 ani. De fapt, nu mi-ar fi prezentat-o nici la 20 de ani. Pentru că mă fereau de emoții percepute de ei negative, de orice fel. A fost și bine, a fost și rău că a fost așa. Crescând, mi-a fost greu să înțeleg anumite lucruri care se întâmplă în lume, pentru că nu mi-au fost niciodată explicate acasă. De asemenea, mi-a fost greu până acum câțiva ani să gestionez emoțiile negative puternice apărute în cei din jurul meu, lipsindu-mi antrenamentul.

Filip se întristează și apoi cere să i-o citesc din nou. Dorința de a înțelege e mai mare decât orice emoție. Plus că, din fericire, e încă la vârsta în care societatea nu a apucat prea mult să îi transmită că tristețea e ceva negativ, ceva rău, ceva grav. De fiecare dată când se întristează, îi amintesc că e un lucru bun în toată povestea asta. Îi spun așa:

”Te întristezi pentru că ești empatic. Asta înseamnă că te uiți la aceste imagini, asculți ce îți citesc și te gândești la copiii din această poveste. La faptul că ei nu au jucăriile pe care tu le ai. La faptul că uneori le este foarte frig și nu au o casă a lor, sau le este foarte foame și nu au ce păpa.  De asta simți această tristețe. Și e ok. Pentru că sunt și multe lucruri frumoase dar și multe lucruri triste pe lumea asta. Știi ce contează de fapt? Ce faci cu tristețea asta. Dacă tristețea asta te face să îți dorești să îi ajuți cumva pe acești oameni e minunat. Dacă tristețea asta te face să te revolți și să cauți soluții, e minunat! De asta are lumea nevoie, Filip. De oameni frumoși, așa ca tine, care întâi se întristează când văd ceva greu de dus, când văd alți oameni în situații dificile, și care mai apoi fac ceva cu tristețea asta.”

Apoi stabilim împreună unde se simte tristețea (în cap? în burtică? în piept? în picioare?) și ce putem face cu ea. Așa am înființat ”cutia pentru refugiați” unde punem jucării, mâncare care rezistă, haine de care nu mai avem nevoie, cărți și ce mai găsim potrivit. Apoi vom găsi o cale ca această cutie să ajungă unde trebuie. Asta putem face noi acum. Asta poate face Filip acum. Eu mă străduiesc să fac un pic mai mult, de asta lucrez unde lucrez. Dar asta e altă poveste, pentru altă dată.

Ce vreau să spun de fapt este că bunătatea începe acasă. Compasiunea începe acasă. Și contrar a ceea ce poate am crede sau a felului în care poate am fost crescuți, copiii nu trebuie feriți de tristețe sau de furie. Ei trebuie învățați ce să facă cu ele. Cred cu tărie în asta și cred că de asta avem nevoie cu toții. Pentru a învăța când și cum să ajutăm, avem nevoie întâi să empatizăm. Să înțelegem. Empatia nu poate exista fără bune și fără rele. Da, îmi este și mie greu să îl văd pe Filip cum plânge din senin dimineața la grădiniță doar pentru că a văzut un alt copil plângând tare de tot după mama lui. Dar dincolo de durerea mea de a-l vedea așa pentru câteva minute, dincolo de durerea lui din acele momente, cât de minunat este că ei, copiii, sunt atât de empatici? Că au asemenea putere de înțelegere și de simțire? Hai să nu  distrugem niciodată asta în ei. Hai să îi învățăm ce să facă cu aceste emoții când ele apar, în loc să fugă de ele.

Vă recomand din tot sufletul această colecție publicată de Cartemma, pentru toate momentele de înțelegere și de discuții profunde pe care le poate genera alături de copiii voștri.

   

  

Să ne fie de bine.

 

Leave a Reply