Domnul, cafeneaua și ce-a contat de fapt

Lucrez din când în când dintr-o cafenea din centrul Clujului. E unul dintre locurile mele preferate din tot orașul. Muzica e bună, volumul e mereu cel potrivit, sunetele și mirosurile sunt toate pe sufletul meu. Mai mult, au locuri la geam, cu vedere exclusiv spre exterior, unde toate cele menționate mai sus devin doar un fundal și tu te poți pierde fie în laptopul tău fie în carte, fie privind în zare către trecători și clădiri. Deși nu vin aici atât de des pe cât aș vrea, chelnerii mă cunosc și glumesc mereu pe seama mea și a faptului că de fiecare dată comand fix același lucru.

Când vin aici de obicei nu observ oamenii pentru că mă pierd în ceea ce fac. Cu toate acestea, se pare că anumite persoane reușesc să ajungă pe radarul meu și să îmi stârnească curiozitatea. E a treia oară când văd asșezându-se lângă mine la geam un domn elegant, la vreo 60 de ani, azi îmbrăcat cu blugi, pantofi de calitate, un pulover roșu aprins și cămașă pe dedesubt. De fiecare dată când l-am văzut în această cafenea, face aceleași lucruri: ia loc tacticos, își savurează foarte încet ristretto-ul și paharul cu apă alăturat și se uită încruntat pe geam. Nimic altceva. Nu citește, nu scrie, nu vorbește cu nimeni, ba chiar nici nu se uită la nimeni. Are barbă și mustață albe, e mereu pieptănat bine și miroase frumos. (Nu, nu stau chiar așa de aproape de el încât să îl miros dar am un nas de câine, întrebați pe oricine mă cunoaște cât de cât. Miros și aud foarte bine de la mari depărtări. O bucurie și un blestem în același timp).

Dincolo de încruntarea lui, eu cred că se află tristețe. Dacă nu tristețe, atunci cu siguranță nostalgie. Pentru mine e fascinant că el există în aceeași cafenea cu noi toți cei care facem câte ceva. Scriem, citim, povestim, bem, mâncăm. Niciodată (din cele 3 observate de mine) nu stă niciun minut peste momentul în care a băut ultima picătură din cafea. O fi coincidență sau o fi o formă de respect față de cafenea. Aici s-ar putea să fiu subiectivă. Nici mie nu îmi place să stau mai mult decât îmi ajunge consumația.

Azi am decis să fac ceva ce nu îmi stă deloc în fire. Am ieșit din cochilia mea și i-am zâmbit. N-a fost ușor, pentru că nu se prea uită spre oameni în general. Nu mi-a răspuns în niciun fel. Niciun zâmbet, nici măcar o încruntare, nici măcar un ”vezi-ți domnișoară de treaba ta”. El a întors capul înapoi spre geam, eu m-am simțit prost, mi-am îndulcit înfrângerea cu un pic de ceai de zmeură și m-am întors la ale mele. După ultima picătură de cafea, ca un ceas elvețian, omul s-a ridicat, și-a îmbrăcat paltonul și s-a apropiat de mine. A grăit fix așa: ”Mulțumesc. Nu mi-a mai zâmbit nimeni în afară de chelnerii de aici, de vreo 5 ani.” Fără să mai apuc să schițez vreun al doilea zâmbet măcar, omul dus a fost.

Când am ajuns să ne fie așa de greu să ne mai zâmbim unii altora, nu știu. Mie sigur mi-e greu. Poate că știau ei bunicii ceva, pe vremea lor, când toată lumea se saluta cu toată lumea, când fie că aveai chef fie că nu, îi zâmbeai vecinului și altor oameni de prin sat, pentru că ”așa era frumos”. Trăim în orașe mari, cu oameni mici.

N-am nicio morală la povestea asta. Nici nu-și are rostul. Dar îmi propun ca dacă îl mai întâlnesc pe domnul cel încruntat și elegant, să fac o grozăvie. Să-i zâmbesc din nou și poate, poate, să-l întreb de sănătate.

Să ne fie de bine.

 

 

5 Replies to “Domnul, cafeneaua și ce-a contat de fapt”

    1. Si cand te gandesti ca sunt asa de multi oameni in jurul nostru care ar avea nevoie de un zambet 🙂

  1. Ana, cat de fain si de trist, in acelssi timp?! Aproape ca as vrea sa vin si eu sa… ii zambesc domnului. Sunt o zambareata, zi de zi, si am observat ca e molipsitor! 😉 Te rog sa continui sa zambesti, lui si strainilor, si sa ne tii la curent, cu ce mai urmeaza 😉
    P.s. Ti-am mai spus cat de mult imi place cum scrii? 😉 ma regasesc mult…in articolele tale (parca as scrie ce simt/vad/descopar eu 😉

    1. Andreea, ce frumos ai scris. Multumesc! 🙂 Lumea are nevoie de zambarete ca tine, e tot mai clar. Eu inca invat sa fiu asa zambareata. 🙂

      1. Multumesc 🙂 Este o chestie naturala, dar se poate si invata, atunci cand vrei sa schimbi ceva 😉 Iar tu ai schimbat ceva minunat, in comportamentul acelui domn!
        Asteptam si o continuare, daca se va ivi ocazia 😉

Leave a Reply