De ce aș ieși la vreun vot în România lui 2019?

Articol pentru voi toți cei tineri și faini, care încă nu aveți copii. Pentru voi toți cei care vă țineți departe de politica românească zilele/ săptămânile/ lunile acestea și care poate veți merge, poate nu veți merge la vot în 2019. Vă cer  5 minute din timpul vostru. Poate chiar 3, dacă sunteți cititori rapizi. Minute în care să vă spun că tare vă înțeleg. Nu sunt deloc ironică. Chiar vă înțeleg. Viața e prea scurtă și prea frumoasă ca să te consumi aiurea pentru treburi precum politica.

Ani de zile nu am știut bine nici măcar cine e la putere în guvern. Știam numele președintelui si mi-era de ajuns. Aveam mult de lucru, mult de ieșit în oraș și convingerea clară că politica a fost și va fi mereu o curvă, că și alții înainte au făcut multe măgării și mulți alții vor mai face. Am crezut mereu că  viața mea prea scurtă și prea faină ca să stau eu să mă interesez zilnic despre politică. Plus că nu e normal să fac asta, plus că sunt probleme mai mari în lumea asta, plus că nu voiam să mă cert cu prieteni cu păreri diferite, plus multe altele. Și poate, cel mai important, pentru că nu mă durea vreodată cu adevărat personal. Pentru că în rarele momente în care ajungeam printr-un spital de stat știam că e de rahat dar înduram știind că trece. Apoi mai știam ce tânără sunt, ce bani bunicei câștig și ce interese proprii am de urmărit. E de înțeles că nu mă dureau prea multe. Așa că, sincer, VĂ ÎNȚELEG. Fără urmă de ironie sau superioritate.

Vreau să vă spun cum e acum pentru mine și să simțiți cu mine ce scriu. Am un băiat minunat de 3 ani. E fericit mai tot timpul și plin de emoții care de care mai colorate. Lumea lui e plină de iubire si de tractoare și excavatoare. Exact cum ar trebui. E tot ce știe. De fiecare dată când se îmbolnăvește și o face relativ des că e copil și așa stau lucrurile, mi-e greu și să mai respir în multe dintre momente. Dincolo de febră, muci, tuse, plânsete, dureri care îi țin pe copii treji când sunt bolnavi și pe părinți cu inima în gât, eu stau cu GROAZA constantă ca nu cumva să crească prea mult febra încât să ajungem la urgențe sau nu cumva să dea în pneumonie sau orice ar necesita să ajungă la spital. Pentru că trăiesc în România și se știe clar că e o loterie ce nimerești la spital. E o loterie cu ce pleci de acolo de asemenea. Pentru că e de prea multe ori mai mult rău decât bine. De altfel, cred că undeva adânc trăiesc zilnic cu groaza asta. Iar eu sunt norocoasă. Sunt norocoasă pentru că îmi permit să îmi duc copilul în privat atunci când nu e o urgență. Si dau o căruță de bani pentru această temporară liniște sufletească. Și pentru că nu vă doresc NICIODATĂ să știți cum e să stai cu copilul pe brațe, care arde cu febră 40 și abia își poate ține capul sus și medicii îți vorbesc zeflemitor sau te pun să aștepți indefinit. Să te uiți la tot ce ai mai bun pe lumea asta și să te simți NEPUTINCIOS și să îți juri că dacă treci cu bine de asta pleci definitiv din țara asta și nu te mai uiți înapoi. Iar daca nu treci cu bine, atunci pur și simplu …nu..nu te poți nici măcar gândi la asta.

Băiețelul meu e crescut cu răbdare și cu dragoste. Așa cum cred că o veți face fiecare dintre voi. El nu știe ce-i o palmă peste fund sau peste față nici măcar în joacă. El nu știe cum e să plângi și să nu fii consolat. Sau să ți se vorbească urât. Pentru a păstra decența articolului nu voi menționa cum aș reacționa dacă un profesor mi-ar lovi copilul, dacă i-ar vorbi urât, dacă l-ar smuci sau i-ar crea frici de toate felurile. Și asta fără să fiu o mamă super-protectoare. Vă las pe voi să ghiciți câte opțiuni de școli măcar relativ ok sunt chiar și într-un oraș “șmecher” cum e Clujul. Nu foarte multe, vă asigur. Vorbim de școli de stat, da?Departe de realitatea voastră toate astea acum, sunt sigură. Dar veți ajunge aici, în punctul meu, vă promit. Dacă rămâneți în țară, aici veți ajunge. Si poate că rămâneți. Poate ca vreți și voi să fiți în continuare aproape de părinții voștri, aproape de prieteni, aproape de tot ce ați construit până acum. AICI veți fi. Pentru că sănătatea și educația sunt ultimele griji ale acestui guvern. Pentru că nu se întâmplă aproape nimic bun. Pentru că nu se dorește un popor educat. Ăsta e adevărul gol-goluț.

Evit să mai elaborez aici despre drumurile proaste care ne strică atât de multe călătorii cu familia sau de lipsa autostrăzilor care mă face să parcurg un drum infernal pentru a-mi vedea părinții cât de des pot sau de faptul că în toate companiile în care am lucrat până acum în țara asta au existat ilegalități cu duiumul la care am asistat neputincioasă, încălcări ale principiilor mele, ale valorilor sau ale drepturilor mele mai ales mai nou, ca mamă. Toate acestea însă REALMENTE pălesc în fața problemelor de sănătate si de educație atunci când ai un copil.

Am 32 de ani. Sunt încă tânără, la fel ca voi toți. Citesc mult si iubesc muzica și filmele bune. Nu suntem chiar așa de diferiți. Voi folosi un clișeu acum: am fost ca voi. Veți fi și voi ca mine. Și poate, Doamne dă, nu așteptați până atunci și înțelegeți mai repede ca mine, ACUM, că politica NE PRIVEȘTE pe TOȚI. Că e OBLIGATORIU să luptăm, sa ne pese, să urlăm din toți rărunchii. Pentru că și voi veți plânge cândva cu un copil bolnăvior în brațe, obosiți dincolo de puteri, și veți vrea atunci un minim de confort și de omenie în spital. Și repet, eu sunt dintre cei NOROCOȘI și ok deocamdată. Vă rog eu, doar atât. Să vă pese. Politica e și treaba voastră. Nu așteptați până vă va durea mai tare.

Avem alegeri în 2019. Europarlamentarele sunt primele. NU le ratați. Citiți puțin despre ele. Contează. NU e ceva abstract care se întâmplă undeva departe. Avem nevoie de oameni capabili care să ne reprezinte peste tot. Ieșiți la vot în 2019. Votați ce vreți voi dar ieșiți la vot. Contează și mereu a contat. Știți voi, e de ajuns ca binele să stea deoparte ca răul să învingă.

Leave a Reply