Treaba cu principiile

Ajungem acasă cu mâncarea de la grădiniță pusă la pachet, ca de obicei. Moștenitorul familiei în continuare refuză să mânânce acolo. Ne dezbrăcăm, ne spălăm pe mâini, povestim una alta despre cum a fost ziua fiecăruia și deodată Filip:

”Hai maaaami, hai, dă-mi mâncarea de la grădi! Mi-e foameee!”
”Și vrei mâncarea de la grădi?”
”Daaa! Azi au fost paste bune bune!”
”Păi de unde știi tu că sunt bune? Că nici nu ai gustat.”
”Le-am mirosit! Și am văzut că le plăceau copiilor”
”Păi, și ți-a fost poftă și ție?”
”Da.”
”Și de ce nu ai gustat dacă ți-a fost poftă?”
”Din principiu.”

După o scurtă pauză de reculegere, vă dați seama că am continuat finuț investigația, nu de alta dar să aflu și eu principiile băietului meu de numai 3 anișori. Așa am aflat ceea ce deja intuiam. Ne-mâncatul la grădi e forma lui de revoltă la adresa faptului că trebuie să meargă la grădiniță. Nu îi displace grădinița, ba dimpotrivă chiar se simte bine, se implică în activități și îmi povestește cu drag de copiii de acolo. Daaaar, iubește mai mult să fie acasă, în universul lui fain. Ceea ce pot înțelege pe deplin. Așadar, de luni bune, menține cu stoicism o revoltă hotărâtă la adresa faptului că TREBUIE să meargă la grădi, revoltă manifestată prin diferite comportamente, cel mai constant fiind ne-mâncatul acolo. Ce mă șochează pe mine e că el continuă să facă asta deși uneori chiar îl atrage mâncarea și deși s-a obișnuit deja de o vreme bună cu grădinița. Exact cum a spus-o el, continuă să facă asta DIN PRINCIPIU.

Povestind întâmplarea cu tatăl prințului, am realizat și de unde i se trage. Dacă e un lucru cu care îl scot adesea din sărite pe al meu soț, acelea sunt principiile. Mă trezesc des în câte o dispută pe te miri ce temă, care se termină invariabil cu:
El: ”și totuși de ce nu ți se pare ok soluția mea?”
Eu: ”Din principiu!”

Da, da. Știu ce gândiți. Enervantă femeie. Da și nu. Sunt plină de principii dar mă tratez. Nu de tot, numai cât e nevoie. Cred că e un lucru minunat să ai principii. Dintotdeauna, de nici nu mai știu de unde și de când, mi-au fost clare niște lucruri: că nu voi face veci pururi rău cuiva cu bună știință (dacă nu e vorba de auto-apărare sau de protecția cuiva drag) că nu mănânc mâncare stricată, de pe jos sau care nu îmi miroase bine (corpul meu e corpul meu și contează ce bag în el), că voi vorbi mereu corect limba română (pentru că e o treabă de respect de sine și respect la adresa celor cu care vorbesc), că voi fi mereu cât pot eu de punctuală (tot o chestiune de respect, care îmi iese mai greu de când am copil, dar nu-i bai, e numai o perioadă). Și lista poate continua mult și bine.

Acuma vine însă morala poveștii, partea cea mai importană din articolul ăsta. Ce am ajuns să înțeleg despre principiile astea în ultima vreme este că important nu e numărul lor, de care sunt (avem cu toții mulți pitici pe creier pe care îi numim principii) sau cât sunt de benefice, ci DE CE le avem. Important este ca de fiecare dată când ne trezim că acționăm / reacționăm sau refuzăm să acționăm din principiu, să facem un pas în spate și să ne întrebăm DE CE. E ceva ce pur și simplu am copiat de-a lungul timpului de la părinții noștri? E ceva în ce credem cu adevărat, acum, în prezent, la vârsta asta? Acționăm din automatism sau acționăm voit? Se potrivește cu cine suntem, cu valorile pe care le avem, cu omul care ne dorim să fim?

Așa îmi triez eu mai nou principiile. Așa îmi doresc să îl învăț și pe Filip să o facă. Să își chestioneze mereu deciziile. Să fie sigur că le ia din motivele corecte. Asta vă doresc și vouă. Și dacă după ce trage linia, în continuare pentru el e important să se revolte, nu pot decât să îi respect decizia. Va simți singur când revolta aceasta a ajuns la un sfârșit. Și vor începe altele, sunt convinsă. ”He is his own man”, cum ar spune englezul, chiar și la numai 3 anișori. Iar asta uneori mă fascinează, alteori mă înfurie. Dar dincolo de ghidaj, suport, iubire necondiționată și sfaturi clare, mai mult nu pot face. Dacă nu e o treabă pe viață și pe moarte, e important să își ia singur multe dintre decizii. Datoria noastră e să-l învățăm procesul și apoi să învățăm să-i respectăm deciziile. Și poate că nu-s eu chiar cu toate oile acasă (țiglele pe casă, sau cum s-o mai spune), dar sunt tare mândră de el și de revoltele lui din principiu, chiar dacă, ca și mamă a lui, mi-aș dori să mânânce la grădiniță.

Acestea fiind spuse, vă las cu Alfred Adler, medic psihiatru austriac, fondator al școlii de psihologie individuală, care spunea așa:

 

Vă doresc spor la deslușit principii.

Leave a Reply