Prietenia n-are nicio treabă cu proximitatea. Sau cu timpul.

Descopăr pe an ce trece că prietenia cea adevărată are prea puțin de-a face cu proximitatea. Sau cu timpul. Întâlnesc adesea în jurul meu întrebarea ”dar nu v-ați văzut de-un car de vreme! poți să o numești prietenă?” Și-am stat să mă gândesc. Pot? Nu e mai ușor să numești totuși prieteni oamenii cu care te vezi zilnic la servici, spre exemplu? Ce frumoasă validare emoțională interioară ar da asta sutelor, miilor de ore petrecute într-un an cu acești oameni. Și totuși. Pot?

Are prietenia treabă cu numărul de dăți într-un an, în care te vezi cu omul respectiv? Are prietenia treabă cu numărul de kilometri care te desparte de un om? Cu frecvența cu care vorbiți la telefon? Cu urările pe care vi le faceți de sărbători?

Poate că da. Poate că nu. Pot vorbi doar despre ce descopăr eu.

Iar eu descopăr, pe zi ce trece, că sunt tare puțini oamenii cărora le poți împărtăși cu adevărat cel mai rușinos lucru pe care l-ai făcut, gândurile pe care ai vrea să le ascunzi până și de tine însăți. Tare puțini oamenii cărora să le spui toate astea și să nu surprinzi nici cea mai mică expresie de judecată pe fața lor. E greu. Pentru că oamenii au valori. Chiar dacă și le cunosc chiar dacă nu. Chiar dacă ție îți par sănătoase, chiar dacă nu. Prea greu găsești un om care să te accepte, să te iubească și să te asculte indiferent de cât de tare stă împotriva unui act făcut de tine, la nivel de valori în care crede. Și când întâlnești un astfel de om, prea puțin contează dacă îl vezi în fiecare zi, în fiecare lună sau o dată pe an, o dată la câțiva ani.

Prietenia are treabă cu abilitatea de a asculta și a iubi un om dincolo de lucrurile cu care și lui însuși îi este greu să trăiască. Dincolo de lașitatea lui în unele situații, dincolo de curajul exagerat și necugetat în altele, dincolo de greșelile comise față de alții sau poate chiar față de tine. Prietenia are treabă cu a-l vedea dezbrăcat sufletește pe celălalt și a continua să îl vrei în viața ta. Cu toate cicatricile, cu toate condiționările care îl fac să se comporte în feluri în care prea puțin îl poți respecta uneori. Prietenia are treabă cu oameni cu care te simți liber, oricât de rar s-ar întâmpla asta. Iar libertatea asta o simți fizic, la nivelul pieptului. E simplu, respiri mai ușor lângă oamenii ăștia.

Poate am dreptate, poate nu. Prea puțin din ce știu e o certitudine.
Dar dacă ar fi să mă întrebați pe mine, mi-aș dori mai degrabă prieteni pe care să îi văd rar, care poate nici măcar nu îmi urează ceva special de sărbători, cu care nici măcar la telefon nu vorbesc pentru că pare mult prea sec, pentru că prefer să aștept până le văd fața, până îi pot lua în brațe, dar lângă care, atunci când îi văd, mă simt liberă. Mă simt dezbrăcată sufletește și acceptată în toată goliciunea mea.

Timpul are un fel aparte de a respecta astfel de prietenii. Are decența necesară de a sta în loc pentru astfel de prietenii. Știi asta când vezi omul după ”un car de vreme” și după primele zece minute împreună  simți că parcă a fost ieri când v-ați văzut ultima dată.

Leave a Reply