Când dăm ”te iubesc” la o parte

“Bună dimineața.”
“Și zi-mi. Cum ți-a fost ziua?”
“Ai grijă, te rog.”
“Dă-mi un semn să știu că ai ajuns ok acasă.”

“Sper să reușești să dormi mai bine la noapte.”
“Ce vrei să îți aduc? Portocale? Banane? Ai chef de-o ciocolată bună?”
“:)”
“Îmi lipsești.”
“Noapte bună.”

“Ești frumoasă.”
“Grijă pe unde calci.”
“Vreau doar să ne uităm la un film. Liniștiți.” Continue reading “Când dăm ”te iubesc” la o parte”

Prietenia n-are nicio treabă cu proximitatea. Sau cu timpul.

Descopăr pe an ce trece că prietenia cea adevărată are prea puțin de-a face cu proximitatea. Sau cu timpul. Întâlnesc adesea în jurul meu întrebarea ”dar nu v-ați văzut de-un car de vreme! poți să o numești prietenă?” Și-am stat să mă gândesc. Pot? Nu e mai ușor să numești totuși prieteni oamenii cu care te vezi zilnic la servici, spre exemplu? Ce frumoasă validare emoțională interioară ar da asta sutelor, miilor de ore petrecute într-un an cu acești oameni. Și totuși. Pot?

Are prietenia treabă cu numărul de dăți într-un an, în care te vezi cu omul respectiv? Are prietenia treabă cu numărul de kilometri care te desparte de un om? Cu frecvența cu care vorbiți la telefon? Cu urările pe care vi le faceți de sărbători? Continue reading “Prietenia n-are nicio treabă cu proximitatea. Sau cu timpul.”

Bărbații care ne-au iubit

Cred că nimic nu ne formează mai puternic decât iubirea.  Părinții care ne-au iubit prea mult sau prea puțin, prietenii alături de care am crescut, femeile care ne-au iubit, bărbații care ne-au iubit.

Departe de mine de a scoate cumva din ecuația formării unui adult școala sau voluntariatul sau cărțile citite sau antreprenoriatul ori te miri ce alte forme de învățare formală sau non-formală. Cred prea tare în ele pentru a face așa ceva. Dar aici, acum, vorbesc despre altceva. Ne formează educația pe care o primim sau pe care ne-o procurăm, ne formează mediul în care creștem, ne formează mediul în care ajungem să lucrăm și oamenii cu care ajungem să râdem seara, la un pahar de vin. Cu toate astea, oricât de mult m-aș uita în spate, la mine sau la oamenii din jurul meu, nimic, dar absolut nimic nu ne formează precum iubirea de care am avut sau nu am avut parte.

Salata de vinete pe care ajungem să o iubim cumva întreaga viață pentru că Continue reading “Bărbații care ne-au iubit”

Pe când nu știam să beau ceai imaginar

Cărturești, 2014. Vreun an înainte de a avea copil.
Acum, beau zilnic supă de pietre, ceai de nisip cu coropișnițe și zamă de dinozaur.

 

”Bea ceai cu mine!”
Stau liniștită cu nasul afundat într-o carte despre arta simplității. În fundal cântă Carla Bruni, iar sub mine zace una dintre cele mai pufoase perne mari și verzi din tot Cărtureștiul. Puține lucruri pe lumea asta mă pot face să îmi ridic ochii din carte în astfel de momente. Continue reading “Pe când nu știam să beau ceai imaginar”

Reziliența și cărțile

De ceva vreme mă pasionează subiectul reziliență. Da, știu că nu e cel mai fain cuvânt dar altul nu am găsit în limba română, care să conțină ca sens tot ceea ce ”resilience” reprezintă. Pasiunea pentru acest subiect m-a apucat pentru că trec printr-o perioadă în care îmi revizuiesc valorile, abilitățile, dorințele și mai presus de toate mă uit atent la ce doresc să îi las lui Filip moștenire în acest sens. Evident, ca orice părinte, îmi doresc mult ca al meu copil să își dezvolte reziliența și să își crească abilitățile de a face față provocărilor de orice fel. La fel de evident mi-a devenit că nu va învăța asta niciodată dacă părinții lui nu îi prezintă modele clare de comportament și de atitudine, pe care să le poată prelua.

Momentul cel mai bun pentru a lucra intensiv la tine ca om e acela în care ai un copil. Doar prin tine îi poți da instrumentele pe care ți le dorești pentru el. Restul sunt povești. Și ca să nu vă mai țin nici pe voi la povești, să trecem la lista cu cele mai bune cărți  de care eu am aflat (o parte chiar le-am citit) care ne vorbesc despre reziliență, fie că o fac ca subiect în sine, sau prin personajele poveștii: Continue reading “Reziliența și cărțile”

Un singur lucru a rămas constant. 

Am fost vegetariană câțiva ani buni și puteam să jur că e cea mai bună opțiune. Acum mănânc și carne dar mânânc mai cumpătat ca niciodată și nu aș mai jura pe nicio opțiune vreodată.  Sunt creștin-ortodoxă și probabil o să rămân așa dar în trăiri și în suflet mă apropii mai tare de credințele budiste decât de oricare altele. Am fost extrovertită trei sferturi din viața mea de până acum și acum sunt introvertită până în măduva oaselor, acceptată, asumată, fericită.

Am lucrat într-o companie mică, de familie, cu iz antreprenorial tipic românesc. Am lucrat într-o companie mare, internațională și am lucrat în variate ONG-uri, asociații, organizații. Toate cu bune și cu rele, toate cu un singur mare adevăr: Continue reading “Un singur lucru a rămas constant. “