Ora în care tot ”small talk-ul” de pe pământ a fost înlocuit de ”real talk”

Ce păcat că nu știm să vorbim despre lucrurile mari. Ne pricepem de minune la politețuri, la povești și la banalități.

”Bună. Nu te-am mai văzut de-atâta timp. Ce faci, cum ești?”
”Sunt bine, mulțumesc. Îmi pare rău. Cred că te-am iubit foarte mult într-o vreme, dar mi-au lipsit cuvintele și curajul. Tu? Totul bine?”

”Saluuut! Ce faci?”
”Sunt bine, mulțumesc. Nu reușesc să dorm noaptea din cauza anxietății. Mi-e teamă de moarte și mă străduiesc să mă bucur de viață. Tu?”

”Și ce mai faci tu? Cum mai e viața ta?”
”Sunt bine, mulțumesc. Sunt îndrăgostită de copilul meu până peste cap. Învăț în fiecare zi noi feluri de a iubi datorită lui. Tu?”

”De când nu ne-am văzut! Ia spune-mi, cum mai ești?”
”Sunt bine, mulțumesc. Mă lupt cu lipsa de încredere în mine, care-mi afectează atât viața personală cât și pe cea profesională. Aș vrea să mă pot vedea vreodată așa capabil cum mă vede soția mea. Tu? Cum ești?”

”Servus! Ce mai faci?”
”Sunt bine, mulțumesc. Mi-e greu să tolerez noile pastile pe care m-a trecut psihiatrul, dar măcar au trecut luni bune de când m-am gândit ultima dată la sinucidere. Tu?”

”Hei, ce mă bucur să te văd! Ce-mi mai povestești?”
”Sunt bine, mulțumesc. Simt că mă apropii de finalul unei căutări ce a pornit acum mulți ani. Înțeleg tot mai mult de ce sunt pe lumea asta și asta mă face nespus de fericit(ă). Tu?”

”Saluti, ce faci?”
”Bine, mulțumesc. Visez nopțile incredibil de mult și de prost, aș vrea să am mai multă grijă de corpul și de mintea mea dar nu reușesc. Cred că am nevoie de ajutor. Tu?”

Ce păcat că nu știm să vorbim despre lucrurile mari.
Hai, visați cu mine pentru o clipă cum ar arăta lumea dacă tot ”small talk-ul” de pe pământ ar fi înlocuit pentru o zi, o oră, un minut, de ”real talk”.

Să ne fie de bine.

 

Îi echipăm pentru viață sau îi protejăm de viață?

Nu știu voi, dar mie mi-e tare greu s-o dau în bară. În orice context al vieții mele. Pur și simplu nu m-a învățat nimeni niciodată cum să fac asta cât mai bine. Învăț din mers. Voi știți cum să eșuați cu succes? Dacă da, mă îndoiesc că ați primit educația asta acasă.

Când vine vorba de copilul meu, mi-am propus încă de la început să nu reacționez din automatism, din ceea ce am preluat de la părinții mei și nici din frică, frica aceea paralizantă care vine uneori la pachet cu responsabilitatea de a fi părinte. Nu pentru că ar fi greșit tot ce am învățat și preluat, ci pentru că vreau să mă asigur că ceea ce îi dau mai departe copilului mă reprezintă. Evident că nu-mi iese tot timpul. E o muncă de-o viață întreagă, nu de un an-doi. Este o întrebare pe care mi-o pun des și care mă ajută foarte mult, în momente cheie: ”ce fac eu acum îl echipează pentru viață sau îl protejează de viață?”

”Da, ar fi mult mai rapid să îl încalț eu și să ieșim odată pe ușă. Dar o să îl încalț eu la nesfârșit?”
”Mi-e teamă să-l las să urce atât de sus în turnul de joacă dar nu mai bine îl învăț cum să o facă corect ca să fie pregătit când va fi fără mine și o va face oricum?”
”N-aș vrea să-i vorbesc despre moarte la o vârstă atât de mică dar nu e mai bine să audă versiunea mea și să fie pregătit pentru orice moment în care moartea poate apărea în jurul nostru/ al lui?”
”Aș vrea să aibă o copilărie cât mai lungă și mai inocentă. Dar nu mai bine află de la mine despre sex, despre menstruație și despre tot felul de alte subiecte pe care se pare că societatea încă le consideră tabu? Va afla de ele. Mereu mai curând decât își imaginează orice părinte. Nu mai bine îl ghidez eu cât mai ok?”
”Mi se rupe sufletul când îl văd că eșuează. Mai bine intervin să îl ajut și să-i previn eșecul. Că pot. Sunt chiar aici și știu ce-i de făcut. Dar o să fiu mereu acolo? O să pot preveni orice eșec din viața lui? Nu mai bine îl las să o dea în bară și îl învăț mai apoi cum să-și gestioneze emoțiile și apoi situația în sine?”

Copiii voștri, oricât ar fi ei de mici sau de mari, știu ce au de făcut dacă brusc singurul părinte cu care sunt în casă leșină?
Copiii voștri știu ce au de făcut dacă din senin primesc o palmă de la un adult precum o îngrijitoare de la grădiniță?
Copiii voștri știu cum să (se) gestioneze dacă se rătăcesc din senin și din nefericire, departe de orice adult cunoscut?

Lista poate continua, esența este numai una. Viața-i teribil de frumoasă dar poate fi și teribil de grea. Hai să ne învățăm copiii tot ce școala nu-i va învăța. Cum să vorbească unei fete de care îi place. Cum se fac cu adevărat copiii. Cum răspunzi unui bully. Cum identifici tristețea în ceilalți. Cum vezi că mulți oameni furioși sunt de fapt foarte triști și ce faci cu asta. Cum spui te iubesc. Cum faci un foc. Cum și când să ajuți fără să încurci. Cum te repari după o respingere. Cum te repari după un eșec. Ce e ok să faci și ce nu atunci când ești furios. Hai să-i învățăm tot ce ne-am dori să fi învățat și noi cât mai devreme. Tot ce ne-ar fi ajutat. Hai să-i echipăm mai mult decât îi protejăm.

Să ne fie de bine.

”And more, much more than this, I did it my way.” Did I?

Nu știu dacă am făcut totul cum am vrut și cum mi-am dorit EU în viața asta a mea pentru că încă descopăr cine sunt EU în deciziile pe care le iau. Nu ne-a învățat nimeni când eram mici să ne întrebăm de ce alegem o cale și nu alta. Anii au trecut și devine tot mai greu să îți dai seama în câte dintre deciziile tale a fost vocea părinților, câte au fost luate de gura lumii, câte au venit din credințe religioase care ne-au fost transmise de familie, câte au fost influențate de prietenii noștri și așa mai departe. Lista poate continua mult și bine.

Poate că treaba stă așa cum spun budiștii și avem mai multe șanse printr-o viață următoare și apoi încă una și încă una până când ne atingem potențialul. Poate că suntem suflete care se tot întorc pe pământ până reușesc să priceapă cum stă treaba cu iubirea simplă, bună, necondiționată. Sau poate că tot ce avem este ACUM, viața asta, corpul ăsta, șansa asta. Oricum ar sta lucrurile, oricâte vieți am avea sau nu am avea, doar acum sunt Ana cu acești prieteni, Ana cu acești părinți, Ana cu acest copil, Ana cu aceste vise, Ana cu acești oameni de care m-am îndrăgostit. Și voi la fel.

Singura treabă sigură e viața asta. Ba nu, singura treabă sigură e doar ACUM. Acest moment. Ar fi tare păcat să continuăm să luăm decizii care nu ne reprezintă și nu ne fac cu adevărat fericiți și împliniți. Ar fi cu adevărat păcat să nu ascultăm vocea aia sâcâitoare care uneori abia șoptește iar alte ori strigă cu putere că ceva nu-i bine, că ceva lipsește, că ceva e acolo și nu trebuie ignorat. Că ceva trebuie ascultat. Instinctul. Feelingul. Intuiția.

Singura treabă sigură e acum și ar fi tare păcat să nu descoperim cine suntem și ce vrem. Da, principiile sunt bune. Avem cu toții nevoie de ghidaj, de valori, de morală după care să ne ghidăm viața, dar nu, nu e ok să rămâi într-o căsnicie de frica gurii lumii sau pentru că Biserica te-a învățat că te căsătorești pe viață. Așa cum nu este ok să nu îți accepți și iubești la fel de mult copilul indiferent ce alege să facă în viața asta. Indiferent dacă alege ceva cu care gura lumii nu este de acord. Sau ceva cu care tu nu ești de acord. Iubirea necondiționată merge dincolo de deciziile celuilalt și dincolo de preferințe personale.

Am avut noroc. Părinții mei m-au lăsat să fac multe după capul meu, ba chiar m-au sprijinit. Mi-am trăit viața cum ar spune Frank, my way. Sau așa am crezut. Multe decizii au fost condiționate de ceea ce am învățat de-a lungul timpului că ar fi bine sau rău. Multe decizii au fost influențate de alții. Au fost decizii în care am fost cu adevărat eu, au fost decizii în care am știut clar unde sunt eu dar nu am avut curaj și au fost decizii în care doar am crezut că sunt eu cu adevărat.

Azi știu mai bine ca oricând unde sunt EU și îmi asum mai bine deciziile luate. Iar ăsta este marele câștig. Mâine voi ști ceva mai bine. E un drum greu, care merită fiecare bucățică. Pare lung, dar de fapt e un drum foarte scurt. Clipim și avem 65 de ani, față în față cu toate deciziile luate până atunci. Vocea aia mică și enervantă, golul din stomac, gândul sâcâitor că ar trebui să facem ceva dar tot ce am învățat că TREBUIE sau că NU TREBUIE, ne oprește. Vocea aia mică, gândul ăla sâcâitor, nodul din stomac, toate trebuie ascultate mai tare ca orice învățătură a societății. De cele mai multe ori, acolo ești TU.

Să ne fie de bine.

 

 

Ciudată treabă prietenia

Eram în liceu. Eram la un chef. Eram supărată foc. Supărată cum numai un licean știe să fie. Începuse să mă doară capul de la atâta supărare. Am rugat-o pe prietena mea, Miha, să dea o fugă la o farmacie să îmi aducă ceva care să mă ajute. S-a întors cu o sticlă de vodcă. A trecut supărarea și a rămas doar greața a doua zi dimineață. Dar supărarea n-a șters-o vodca, a șters-o Miha și compania ei din noaptea respectivă.

Ciudată treabă prietenia. Nu știu dacă am înțeles-o vreodată cu adevărat. Nu știu nici dacă scopul ei este să fie înțeleasă. Dar știu acum că fiecare om pe care îl întâlnim în viața asta are ceva să ne învețe. Poate că prietenii au pur și simplu ceva mai multe lucruri să ne învețe. Despre iubire dar și despre durere. Despre grijă dar și despre pierdere. Despre reciprocitate dar și despre indiferență. Mai presus de toate, poate că ne învață despre noi înșine. Despre toate formele în care am învățat să traducem dragostea, datoria, responsabilitatea, distracția. Învățăm unii de la alții și reproducem mai departe ceea ce rezonează cu noi.

Nu știu ce ne îndeamnă să alegem un om sau altul să ne fie prieten. Psihologii ar spune că suntem condiționați în alegerile noastre de foarte multe experiențe din trecut. Spiritualitatea ne-ar spune că vorbim de vibrații similare sau despre niște conexiuni care erau menite să se întâmple. Religia poate că ar spune că aceștia sunt oamenii pe care ni i-a scos Dumnezeu în cale cu un motiv. Oricare ar fi povestea, mulți prieteni vin și pleacă. Fiecare lasă o bucată din ei cu tine iar tu lași o bucată din tine cu ei. Iar cei care rămân până la sfârșit, ei bine, să bem un vin bun în cinstea lor. Ciudată treabă prietenia. Cum vine ea peste noi să ne formeze, să ne inspire, să ne ajute și să ne crească.

Banksy spunea că murim de două ori. Prima dată când ne oprim din respirat și a doua oară când cineva ne spune numele pentru ultima dată. Iată. Poate că fix pentru asta există treaba asta ciudată numită prietenie. Să ne ajute să murim cât mai târziu.

Dragostea-i o treabă de zi cu zi.

Nu cred în relații la distanță.

Poate nu-s de-ajuns de modernă, poate am o perspectivă îngustă asupra iubirii sau asupra relațiilor. Poate. Pentru mine, dragostea e o treabă de zi cu zi. E în mesele gătite împreună și-n ciondănirile stupide pe lucruri mici. Ea crește și renaște în prezență. E în rodia pe care ți-o desface el cu răbdare pentru că știe că-ți place s-o mănânci dar urăști să o cureți. E în hainele pe care le re-sortezi tu înainte de spălare pentru că el le-a sortat prost și ai renunțat de ceva vreme să-i mai spui asta. Dragostea se hrănește din toate serile în care aveți chef unul de altul chiar dacă sunteți obosiți și copilului i-a luat o veșnicie să adoarmă.

E despre cunoașterea exacta a stării celuilalt după felul în care i se aud pașii prin casă. E despre a urla din capătul celălalt al casei ”lasă frigiderul în pace că-i aproape miezul nopții” și este cu siguranță despre a citi cărți unul lângă altul seara în pat, făcând pariuri despre cine va adormi primul.

Dragostea-i o treabă de zi cu zi și nu cred în absența care aprinde flacăra, decât atunci când absența e de scurtă durată. La urma urmei, cum zicea Hannibal Lecter în Tăcerea mieilor, începem să râvnim ceea ce vedem zi de zi.

Bunăvoința – slăbiciune sau calitate?

Am citit azi despre World Kindness Movement. Am aflat că, apărut în Japonia în anul 1960, Small Kindness Movement se dorea o zi pentru combaterea violenței în Universitatea din Tokio. Astăzi, sărbătorim World Kindness Movement (Ziua Internațională a Bunăvoinței) pe data de 13 noiembrie. În prezent, mișcarea are milioane de membri în peste zece țări.

Pentru mine personal, bunătatea și bunăvoința sunt valori extrem de importante. Mă ghidez după ele în tot ce fac și fac tot ce pot să trăiesc conform lor. Nu de puține ori am fost ”luată de fraieră pentru asta”, cum ar zice românul. N-am niciun regret pentru că pe termen lung am învățat să trăiesc cu asta. În contextul lumii în care trăim, nu pot să nu mă întreb dacă bunăvoința este văzută predominant ca o calitate sau ca o slăbiciune. Eu știu sigur cum o văd. Dar majoritatea? Continue reading “Bunăvoința – slăbiciune sau calitate?”

Mai mult, mai repede, mai bun, mai ieftin, mai nu știu cum

Mă tot uit la puiul ăsta de pisic care a ajuns cumva în casa și în sufletele noastre. Ne rugăm în fiecare zi să fie puternică și să crească mare și sănătoasă, așa cum merită orice pui, de orice fel, pe lumea asta. În căutările noastre de a afla ce o ajută și ce nu în perioada asta vulnerabilă, din discuțiile cu medicul veterinar și cu diverși oameni care au mai crescut pui atât de mici, un singur mare gând a ieșit la suprafață pentru mine: Continue reading “Mai mult, mai repede, mai bun, mai ieftin, mai nu știu cum”

Arta văzutului de treaba noastră

”Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”.

Așa zicea John Stuart Mill, părintele filozofiei utilitariste și așa cred și eu cu toată convingerea. Mai pe românește, cred foarte tare în arta de a ne vedea fiecare de treaba noastră. Visez adesea cu ochii deschiși la o lume în care fiecare își vede de treaba lui cu grija de a nu încălca prin asta libertatea sau binele altuia.

A-ți vedea de treaba ta presupune să te ocupi de propria ta fericire, de propriile tale datorii, responsabilități. greutăți și de propriile tale dorințe. Presupune să te ocupi de tine și de familia ta, de oamenii tăi dragi, de relațiile pe care vrei să le cultivi. A-ți vedea de treaba ta presupune să faci o treabă bună acolo unde ești, pentru oricât timp ești, fie că vorbim de serviciu, de un ajutor dat cuiva sau de practicarea unui hobby.

Arta asta uitată și prea des ignorată mai presupune ceva important: Continue reading “Arta văzutului de treaba noastră”

Ce rămâne după Dragnea

Mult extaz în ziua de ieri. Și pe bună dreptate. Omul ne-a făcut viața publică un calvar la urma urmei timp de doi ani de zile, unora direct, altora indirect. Cum ar spune băiatul meu de 3 ani ”cazul e simplu – dacă e hoț trebuie să meargă la închisoare, că doar acolo merg hoții”.

Lui n-o să-i fie greu la închisoare, sunt convinsă de asta. Un om cu abilitățile lui, cu banii lui, cu relațiile lui, își cumpără ușor favoruri și chiar oameni într-o închisoare. Poate n-o să fie chiar așa de fain ca în concediu, dar calvar nu va fi. Va ieși mai repede și va avea averea intactă. Poate scrie și vreo carte, deși nu pare genul.

După Dragnea însă, Continue reading “Ce rămâne după Dragnea”

Om de bine. Carmen Ion

Am mai zis-o și o voi zice mereu. Orice, dar absolut orice îi poate face pe copii, tineri și adulți să citească mai mult, e treabă faină. Orice. Pentru că vorbesc excesiv despre cărți, pentru că le văd ca unul dintre cele mai frumoase instrumente de dezvoltare continuă, mi-a ajuns inevitabil la urechi vestea despre Boovie.

”BOOVIE® este un concurs de book-trailere (de aici și denumirea lui, o alăturare a termenilor book & movie), care se adresează liceenilor, dar și elevilor de gimnaziu din clasele a VII-a și a VIII-a și care a luat naștere din dorința unui profesor de a-i convinge pe elevi să citească mai mult. Scopul principal al festivalului este să promoveze cartea, ideea de a citi de bunăvoie şi de a-i ajuta pe tineri să-şi dezvolte toate tipurile de inteligenţă, precum şi diverse abilităţi de comunicare şi învăţare continuă. Continue reading “Om de bine. Carmen Ion”